Cât timp a trecut de când românii n-au mai făcut filme pentru copii? Asta a fost prima întrebare care mi-a trecut prin minte după ce am văzut „Călătoria fantastică a Maronei”, cel mai recent lungmetraj animat regizat de Anca Damian. Nu știu dacă realizatorii ar fi de acord cu mine neapărat, dar „Marona” e un film pentru copii- un gen oarecum subapreciat și neglijat în cinemaul „de artă”, de altfel. Copiii, ca și adulții, merită povești care să le respecte inteligența, imaginația și complexitatea emoțiilor.
Marona din titlu e un cățel negru cu alb (adorabil desenat), iar filmul e povestea vieții ei alături de trei oameni pe care i-a iubit. Marona n-are nevoie de mare lucru ca să fie fericită; iubirea ei e statornică și necondiționată, ca a oricărui cățel. Oamenii, în schimb, au vieți mai întortocheate, așa că rând pe rând, intenționat sau nu, se îndepărtează de ea.
În general, în filme (mai ales în filmele pentru copii), există doar două feluri de ființe umane: „cei buni” adoră câinii și sunt la fel de intens devotați lor precum câinii oamenilor, „cei răi” îi tratează cu cruzime și violență. Scenariul „Maronei ” nu recurge la asemenea simplificări caricaturale: stăpânii eroinei noastre cu coadă nu sunt cruzi sau răi, nici înnebuniți după ea, ci pur și simplu oameni- cu vise, muncă, familii, idile, probleme care le ocupă mintea și inima. O ființă umană are multe alte priorități înaintea unui câine, lucru pe care Marona însăși îl acceptă cu tristețe, dar și cu empatie, fără resentimente. Spre deosebire de oameni, care trăiesc mereu așteptând altceva, Marona se bucură de momentul prezent.
Într-un ambalaj de animație pentru copii, „Călătoria fantastică a Maronei” e de fapt un film melancolic și aproape filozofic, care pune constant sub lupă ce înseamnă să fii fericit, să iubești pe cineva sau ceva, să aspiri la ceva mai bun, să te maturizezi, să fii pregătit să mori și așa mai departe. Din păcate, narațiunea din perspectiva protagonistei are oareșce note de sentimentalism, nu mi-e clar dacă e în principal din cauza textului în sine sau a interpretării actriței (eu am vizionat varianta în limba română). De fapt, de multe ori de-a lungul filmului m-am surprins observând că narațiunea e mai degrabă un minus și ar fi putut fi eliminată. Uneori e bine să ai încredere că publicul tău va simți singur ce ți-ai dori să simtă.
Din punct de vedere vizual, Marona are multe de oferit, atât de multe încât efectul e uneori amețitor. Unele momente sunt de o frumusețe care te lasă cu gura căscată, iar designul personajelor e jucăuș și ofertant. Diferitele elemente ale filmului nu par însă a fi întotdeauna…din același film. De pildă, o secvență în care Marona se pierde prin oraș mi-a dat impresia unor artiști talentați care au desenat diferite părți ale scenei (mașini, oameni, clădiri) în mod separat fără să se consulte unii cu ceilalți în privința vreunui stil comun.
De când s-a născut mult-discutatul Nou Val, „filmul românesc” a ajuns să denumească un gen în sine, cu ingredientele de bază binecunoscute, realism, pesimism, minimalism, orașe gri, cadre lungi, tăceri lungi, faianță în bucătării de bloc, oameni care mănâncă supă, etcetera. Probabil că e o caracterizare leneșă și deja nedreaptă: pentru cel mai bun film la premiile Gopo 2020 au concurat un thriller/noir, un pseudo-documentar foarte experimental, o poveste de dragoste. Și „Marona”, un film pentru copii ambițios, de soiul căruia sper să mai văd în viitor.
Nadia Barbu