Acasă Interviuri Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de...

Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie

88
0
|
|

Elena Ciolacu Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie 1598406 10203261316240225 1183049884 n 300x227

Tînăra artistă româncă din Marea Britanie s-a remarcat cu scurtmetrajul Amintiţi-vă de mine/ Remember Me, prezentat la ultima ediţie Anim’est, în cadrul competiţiei studenţeşti. Elena Ciolacu a studiat ilustraţie şi animaţie la Universitatea Coventry din Marea Britanie.

Amintiţivă de mine/ Remember Me este povestea unui soldat român pe Frontul de Est al celui de-Al Doilea Război Mondial. El se îndreaptă spre război cu dorul de casă în suflet şi moare pe cîmpul de luptă tot cu inima la familia lui.

Elena a cîştigat marele premiu la Creative Conscience Awards, la categoria „Ilustraţie şi Animaţie“.

În prezent, Elena ţine legătura cu un recruiter de la renumitul studiou de animaţie Laika, căruia i-au plăcut lucrările ei. Şi-a propus să-şi dezvolte portofoliul, după care să încerce să se angajeze la Kandor Graphics din Spania, studioul care a realizat lungmetrajele de animaţie produse de Antonio Banderas, Justin şi cavalerii/ Justin and the Knights of Valour, Lynx/ El Lince Perdido şi The Lady and the Reaper/ La dama y la muerte.

De ce ai ales animaţia?

Animaţia uneşte perfect dragostea mea pentru film şi storytelling cu pasiunea pentru desen şi pictură. Prima dată cînd m-am gîndit la posibilitatea de a lucra în industria animaţiei a fost după ce am descoperit animaţiile regizorului japonez Makoto Shinkai. Mi-au plăcut enorm stilul său şi în special sensibilitatea poveştilor, dar ceea ce m-a frapat a fost faptul că el a creat absolut de unul singur primele sale scurtmetraje de animaţie, şi acestea sînt de o calitate excepţională! Am realizat atunci că visul meu de a crea poveşti şi o experienţă a naraţiunii asemenea lui nu era unul de neatins.

color cu lumini Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie color cu lumini 1024x576

Amintiţi-vă de mine Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie animatie001 1024x576

Am văzut filmul tău de animaţie Amintiţi-vă de mine/ Remember Me. Felicitări! Îmi place. Ai pus accentul pe stilul regizoral şi mai puţin pe animaţie. Te rog să-mi povesteşti despre scurtmetrajul tău. Despre ce este vorba? Ce tehnici de animaţie ai folosit? Este film de şcoală? Cît ai investit în film? Ai avut un buget pentru acest film? De ce ai ales acest subiect? Bunicii tăi au luptat pe Frontul de Est?

Îţi mulţumesc! Amintiţi-vă de mine spune poveste unui soldat român pe Frontul de Est al celui de-Al Doilea Război Mondial. El se îndreaptă spre război cu dorul de casă în suflet şi piere pe cîmpul de luptă tot cu inima la familia sa. Povestea are însă un substrat mai adînc şi vorbeşte despre drama soldaţilor noştri care au luptat pe Frontul de Est şi care au fost uitaţi, într-un fel atît de nedrept, de istorie.

Tehnica pe care am folosit-o pentru scenele de animaţie este aceea a rotoscopiei. Am folosit, de asemenea, softurile Adobe: Pho – toshop, Flash şi Premiere Pro. Da, este un film de şcoală, mai precis, proiectul meu de absolvire. Tot ce am investit în film a fost foarte mult timp şi muncă. Deoarece l-am realizat singură, nu am avut nevoie să plătesc alţi artişti pentru ajutor şi, fiind lucrare cu scop academic, nu a trebuit să plătesc pentru melodiile pe care le-am folosit în film.

Bunicii mei nu au luptat în război (unul era prea tînăr, celălalt invalid), însă fraţii bunicilor mei au luptat. De la bun început însă am dorit să abordez o temă legată de istoria sau de cultura noastră. Motivul nu a fost vreo dorinţă de a-mi satisface naţionalismul în faţa unui popor ce ne desconsideră, ci pasiunea sinceră faţă de istorie, dorinţa de a explora o atît de bogată sursă de învăţături şi inspiraţie. Pe măsură ce mă documentam despre Armata română pe Frontul de Est şi citeam mărturii de atunci şi de acum ale soldaţilor şi veteranilor noştri, am fost din ce în ce mai revoltată realizînd cum le-am îngropat amintirea şi că istoria îi ignoră, că sînt atît de multe lucruri pe care trebuia să le ştiu, pe care toţi ar trebui să le ştim, care ar trebui prezentate în manuale de istorie, şi prezentate aşa cum se cuvine, însă nu le aflăm decît dacă pornim să scormonim singuri.

<<Nu de mult, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din România a mers la Guvern să discute problema măririi ajutoarelor financiare oferite veteranilor. Menţionîndu-i oficialului respectiv că el însuşi este veteran şi că a luptat la Stalingrad, i s-a răspuns: „Da’ cine v-a trimis acolo?!“>>

Unele cimitire româneşti de pe teritoriul fostei URSS au fost nivelate cu buldozerele, fără a se scoate măcar morţii din groapă.

 

Amintiţi-vă de mine Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie 2  1024x576

Amintiţi-vă de mine Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie Interviu cu Elena CIOLACU (Marea Britanie), ilustratoare şi realizatoare de filme de animaţie katyusha copy 2 1024x576

Te rog să vorbeşti despre aceste mărturii ale soldaţilor şi veteranilor români. Ce ai aflat? Ce faci cu poveştile descoperite în urma documentării pentru film?

Nu am aflat un anumit lucru, ci pur şi simplu numeroasele poveşti şi întîmplări de pe front, diverse cazuri de supravieţuire, de curaj, de omenie m-au impresionat şi mi s-a părut atît de crud faptul că ei au trecut prin cel mai groaznic război, din inimă şi-au făcut datoria pentru ţară, iar noi nu ne mai aducem aminte de ei. Fără să menţionez nedreptatea episodului Stalingrad şi stigmatul de ruşine care încă îi este ataşată. Nu ţin minte informaţia şi numele exact, însă, dacă nu mă înşel, nu de mult, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război din România a mers la Guvern să discute problema măririi ajutoarelor financiare oferite veteranilor. Menţionîndu-i oficialului respectiv că el însuşi este veteran şi că a luptat la Stalingrad, i s-a răspuns: „Da’ cine v-a trimis acolo?!“. Preşedintele asociaţiei a spus că nici închisoarea, nici comuniştii, nici sărăcia nu l-au umilit mai tare decît acele cuvinte ce i-au fost adresate chiar sub acoperişul instituţiei care reprezintă ţara, ţara pentru care el a luptat şi camarazii lui au murit.

Multe dintre mărturiile pe care le-am citit m-au impresionat prin trăsăturile nobile de caracter şi prin omenia de care au dat dovadă soldaţii noştri în acele circumstanţe. Aceste poveşti aş vrea să se spună deoarece am învăţa atît de multe din ele. Poate sînt puţin prea subiectivă în aprecieri, dar îndrăznesc să cred că, datorită ţăranului român – soldatul simplu din război –, armata noastră a avut o candoare pe care alte armate nu au avut-o, aceea dată de simplitatea sufletului. Nu ura îndoctrinată sau fanatismul motivau lupta lor, ci o credinţă sinceră în cauza luptei de eliberarare a Basarabiei, datoria faţă de ţară şi de viitorul ei, pe care trebuiau să o scape de bolşevici.

Un locotenent i-a scris o scrisoare mamei sale de la Cotul Donului, în care îi spunea cît suferă toţi, dar că îi încălzeşte gîndul că luptă pentru neam, că „noi luptăm pentru cei care or să vină, să le fie lor bine“, şi uite ce am făcut noi din sacrificiul lor…

Povesteau nişte unguroaice că se temeau de soldaţii ruşi şi nemţi, dar de români nu, şi cum trei dintre ei chiar ascunseseră o fată, să nu o găsească ruşii.

Un soldat mărturisea cum îi părea rău să împuşte ruşi, dar că, în cele din urmă, nu a avut de ales şi închidea ochii şi trăgea la întîmplare, spunînd că „lasă glonţul să îşi aleagă rusul“.

Bunicul unui prieten al meu a fost comandant sau ofiţer pe Frontul de Est, nu mai ţin minte, şi pe tot parcursul războiului, ţelul lui a fost să îşi ţină oamenii în viaţă şi să omoare cît mai puţini de partea cealaltă.

Cînd Armata română a întors armele, acesta a trebuit, la un moment dat, să participe alături de ruşi la o ambuscadă în care un număr foarte mare de nemţi urmau să fie ucişi undeva în munţi. Împreună cu soldaţii săi, trebuia să îi deruteze pe nemţi cumva, iar în acel moment, ruşii, ascunşi în păduri şi pe stînci, să îi atace din toate părţile. Atunci cînd nemţii au fost destul de aproape, bunicul a ieşit din ascunzătoare şi a oprit prima maşină ridicînd mîna şi strigînd „Halt!“. Comandantul lor derutat, ştiind că românii nu mai luptau cu ei, a ieşit din maşină şi s-a dus la el agitat. Bunicul doar l-a oprit, i-a luat binoclul şi i l-a pus neamţului la ochi, arătîndu-i cu mîna un loc în munţi. Atunci a văzut acela că munţii colcăiau de ruşi. Atît de impresionat a fost de gestul românului, de faptul că le-a salvat viaţa lui şi întregii unităţi, deşi nu mai erau aliaţi, încît l-a luat la maşina lui şi i-a oferit nişte ochelari cu o ramă aurie şi o curea de ascuţit cuţitul pentru bărbierit. Acele obiecte încă mai sînt în posesia familiei şi astăzi.

Am citit şi multe întîmplări al căror umor neaoş te face să recunoşti spiritul descurcăreţ al românului inventiv. Un soldat povestea cum i-au păcălit pe nişte ruşi care îi atacaseră şi pe care i-au dezarmat cu nişte cartofi în loc de grenade (se ştie cît de slab dotată a fost armata noastră). Sînt multe astfel de întîmplări pe care le-am citit. Nemţii au fost foarte impresionaţi de soldaţii români, ziceau că ar fi fost o armată excepţională, dacă nu ar fi avut comandanţi incapabili. Nu spun că armata noastră a fost perfectă şi sînt de acord că în fiecare armată au existat acte de curaj şi de omenie din partea soldaţilor, dar… ai noştri, săracii, sînt uitaţi, nu au nici morminte… Undeva, în colţul unui cimitir nemţesc, în apropiere de fostul Stalingrad, sînt cîteva morminte ale unor soldaţi români şi o cruce mare. Atît. La aceasta se mai adaugă şi soarta tristă a celorlalte cimitire româneşti de pe teritoriul fostei URSS, multe dintre ele nivelate cu buldozerele, fără a se scoate măcar morţii din groapă. Aceste fapte mi se par dureros de triste şi este dureros de nedrept că nu ştim, de fapt, cum a fost, şi ne mărginim la a citi doar cîteva rînduri din manualul de istorie care prezintă date, locuri şi înfrîngeri, dar nu spun poveştile atîtor români extraordinari. Din păcate, nu pot face multe, deocamdată, cu acele poveşti, decît să le spun mai departe, la rîndul meu, atît prin viu grai, cît şi prin munca mea, printr-o bandă desenată şi, într-o bună zi, poate chiar într-o altă animaţie. Mi-aş dori însă ca acest subiect să fie abordat aşa cum merită de industria noastră cinematografică. Trebuie să ne educăm şi pe alte căi privind aceste fapte. S-au tot creat filme noi despre perioada comunismului, dar aş vrea să ne întoarcem şi spre ce a fost în perioada interbelică, să se spună toate aceste poveşti, să se arate şi cum a fost sufletul românului înainte de „marea mutilare“, din ce oameni ne tragem…

Care este următorul tău proiect?

Momentan, lucrez la conceptul de poveste al unei benzi desenate – proiect personal.

Ce planuri de viitor ai? Vrei să te întorci în ţară sau vrei să rămîi în Marea Britanie?

Îmi doresc foarte mult să trăiesc în România. Deocamdată, mi-am propus să urmez, bineînţeles, calea oportunităţilor care îmi apar, dar cu siguranţă nu am să rămîn definitiv peste hotare. Sînt ferm convinsă că şi la noi se poate face animaţie, este nevoie doar de oameni şi pasiune şi sînt sigură că şi aceştia se găsesc din plin.

Cum se descurcă o tînără ilustratoare în Marea Britanie?

Acum fac un stagiu la o firmă de design grafic în Londra, însă rămîne de văzut dacă şi pentru cît timp voi rămîne aici. Ca ilustratoare, pot lucra de oriunde, locul nu este atît de important pentru un artist, în special în ziua de azi, cînd Internetul face toată munca de publicitate.

Cum ai descrie creaţiile tale?

Pentru mine, munca mea este ceva necesar, o activitate pe care o fac de atîta vreme, încît este parte din mine. În prezent, este o continuă căutare a propriului stil de exprimare, dar în general este o modalitate prin care îmi pot spune propriile poveşti şi o posibilitate de a ajuta alţi oameni prin acestea. Unul dintre proiectele cele mai dragi mie este o bandă desenată pe care am realizat-o pentru un concurs din Anglia, Creative Conscience Awards, şi cu care am şi cîştigat marele premiu la categoria „Ilustraţie şi Animaţie“. Concursul îşi propune să încurajeze artişti din diverse industrii – film, ilustraţie, design grafic, design de produs, modă etc. –, să creeze lucrări prin care să abordeze un subiect de etică sau o cauză pe care o susţin şi să încerce să ofere o soluţie sau o metodă de ajutor. Motivul pentru care acest proiect are un loc mai special pentru mine este faptul că, într-adevăr, a reuşit să ajute şi să aducă puţină speranţă celor pe care am vrut să îi ajut, şi anume copiilor hărţuiţi la şcoală. Acest fenomen cunoscut ca „bullying“ face ravagii în străinătate în rîndul adolescenţilor care, în multe cazuri, se sinucid sau dezvoltă probleme psihologice acute. Proiectul l-am publicat integral pe Internet, la adresa: elena-ciolacu.deviantart.com/art/A-story-of-hope-for-the-bullied-flash-comic

Iubitorii de artă unde te pot vedea?

Pe blogul meu: www.elenaciolacu.wordpress.com

DeviantArt: www.elena-ciolacu.deviantart.com

Behance: www.behance.net/ElenaCiolacu

Facebook: www.facebook.com/ElenaCiolacuArt

 

Interviul a aparut si in revista Observator cultural

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here