„Filmul de animaţie este, pentru mine, modalitatea de exprimare cea mai creativă. În animaţie, totul este posibil! Totul se inventează şi se reinventază la infinit.”
(Anik Le Ray, www.anikleray.fr)
Într-un articol anterior vorbeam despre filmul de animaţie „Le Tableau”, realizat de Jean François Laguionie, după un scenariu original creat de Anik Le Ray, moment în care am decis să aflu mai mult despre scenarista care a creat acea poveste frumoasă.
Anik Le Ray şi-a început cariera cu scenarii pentru filme dedicate copiilor, realizate în colaborare cu studioul de producţie La Fabrique, creat la sfârşitul anilor ’70 de Jean-François Laguionie, dintre care menţionez: „Un Cadeau pour Sélim” (2001, premiul Ithème 2002 pentru cea mai bună animaţie), „L’Ange-Tirelire” (2003), „L’Oiseau Do” (2003, premiul publicului la ANIMA Bruxelles 2006), „Le Petit Wang”(2004, premiul special pentru TV la Annecy 2006), „Alpha Beta” (2006, premiul pentru cel mai bun program TV la Festivalul Internaţional de la Nueva Mirada 2008, Buenos Aires).
Experienţa sa cu lungmetrajul de animaţie începe cu „Le Château des Singes” (A Monkey’s Tale, 1999, regia Jean-François Laguionie), realizând adaptarea dialogurilor, după care este co-scenarist pentru filmul „L’Île de Black Mór” (2004, regia Jean-François Laguionie), pentru ca într-un final să creeze două scenarii originale pentru două filme minunate: „Kérity, la maison des contes” (Eleanor’s Secret, 2009, regia Dominique Monféry) şi „Le Tableau” (The Painting, 2011, regia Jean-François Laguionie).
În continuare, vă invit să o descoperim împreună pe „creatoarea de poveşti” Anik Le Ray printr-un scurt interviu.
Întrucât cunoaştem foarte puţin despre dumneavoastră – vă descoperim mai ales prin intermediul filmelor pentru care lucraţi, vă întreb: Cine este Anik Le Ray?
În afara scrisului, sunt o mică femeie printre altele, plasată pe aceaşi planetă ca dumneavoastră, dacă nu cumva şi împărtăşim toţi acelaşi vis comun…
De când această pasiune pentru animaţie?
Este vorba în primul rând de gustul pentru poveşti, apoi pentru cinema, pe care l-am descoperit treptat şi care mă fascinează, datorită bogăţiei universului creat, a creativităţii şi reînnoirii infinite.
Simt în filmele la care aţi lucrat un oarecare ataşament pentru personajele dumneavoastră. De unde vă vin ideile? Au ele legătură cu evenimente marcante din viaţa dvs. sau cu viaţa dvs. în general?
Îmi place să explorez graniţa dintre realitate şi imaginaţie. Poveştile pe care le spun au la bază situaţii trăite, amintiri, emoţii marcante din timpul copilăriei, o chestionare asupra misterului lumii. Îmi privesc personajele ca fiind fiinţe umane, care îşi trăiesc aventurile istoriei lor aşa cum ni le trăim şi noi în viaţa noastră. Sunt prieteni (de hârtie) pe care îi descopăr treptat pe parcursul aventurilor pe care le trăiesc şi care mă pot surprinde prin modul de a reacţiona sau să mă îndrume în direcţii neprevăzute. Nu caut deloc să le stăpânesc.
«Kérity, la maison des contes» (2009, regia Dominique Monféry) pare o abordare personală asupra lumii poveştilor. În acelaşi timp, filmul îmi pare o foarte bună campanie, dacă pot spune astfel, pentru a convinge copiii să înveţe să citească şi să descopere ei-înşişi lumea magică a poveştilor, dar şi o lecţie pentru adulţi, de a continua să creadă în existenţa unei lumi în care totul este posibil. Ce v-a determinat să scrieţi un astfel de scenariu?
Mi se citeau multe poveşti de când eram mică şi am citit mult de atunci. Sunt poveşti care m-au speriat, m-au consolat, m-au amuzat şi poate m-au învăţat darul povestirii datorită calităţii structurii lor.
Sheherezada este, de fapt, remediul nebuniei sultanului. Povestea este una emoţionantă, care păstrează întredeschisă poarta inconştientului şi a visului. Acest film mi-a permis, fără să fi prevăzut acest lucru, să revin asupra poveştilor, cărora le datorez mult. Semnificaţia profundă a poveştii spuse prin intermediul acestui scenariu, ca de altfel în toate scenariile pe care le-am scris, este reprezentată de dorinţa de libertate. Lectura devine un ritual iniţiatic care duce spre libertate. Copilul care ştie să citească are acces la cunoaştere.
Un baieţel care nu mergea încă la şcoală mi-a inspirat această poveste. Venea la mine la început pentru a petrece câteva zile de vacanţă şi mă vedea scriind în fiecare dimineaţă. Îmi cerea un caiet şi se aşeza la o masă. Mă lăsa să lucrez în linişte şi credeam că desenează în fiecare dimineaţă. La finalul uneia dintre zile mi-a adus caietul şi am descoperit cu stupoare că scrisese fiecare rând de pe fiecare pagină cu semne, imitând scrisul, aşa cum procedează copiii care nu ştiu încă să scrie şi m-a întrebat: „Îmi poţi citi povestea pe care am scris-o?”… Astfel am dat prenumele său personajului principal din film (Natanaël).
Cum v-a venit ideea realizării unui scenariu despre lumea artistică, în special asupra picturii, a relaţiei creatorului cu lumea imaginată în lucrarea sa («Le Tableau», 2011, regia : Jean François Laguionie)? Care este experienţa dvs. cu pictura? De ce aţi optat pentru o lucrare neterminată?
Ideea era de a pune în discuţie creaţia, subiect cu care mă confrunt în fiecare zi. Este mai degrabă vorba despre raportul creatură – creator care m-a interesat. Am ales pictura ca mediu de exprimare a aceastei probleme datorită unei preferinţe personale şi am început să scriu povestea dintre un pictor şi modelul său. Dar, vroiam să pot spune această poveste şi copiilor şi aici a intervenit, de fapt, magia creaţiei propriu-zise… M-am trezit într-o zi cu ideea micilor personaje care trăiesc într-un tablou: Toupins, Pafinis şi Reufs, iar Lola m-a purtat în această aventură. În fond, povestesc ceea ce observ, creaţia este independentă de creator.. Iar problema „finitudinii” noastre poate că nu este decât iluzia aparenţelor…
Aţi lucrat în 2005 pentru un scurtmetraj realizat de Serge Avédikian – „Un beau Matin”, adaptare după o istorisire scrisă de Franck Pavloff („Matin Brun”), a cărei acţiune se derulează într-o lume pictată, creată de artista Solweig Von Kleist. A avut „Un beau Matin” o influenţă asupra recentului „Le Tableau”? Mă raportez la abordările similare asupra existenţei umane, asupra alegerilor pe care le facem în viaţă sau le fac alţii pentru noi şi o percepţie, aş putea spune, individuală asupra lumii.
Am scris „Le Tableau” cu câţiva ani înainte de „Un Beau Matin” şi „Kérity, la maison des contes”, chiar dacă filmul este mai recent… dar aveţi dreptate, este tot o poveste despre libertate.
Când ştiţi că munca de scenarist pentru un film s-a încheiat? Este scenariul o operă în continuă desfăşurare şi transformare?
Munca de scenarist nu se termină niciodată, dar la un moment dat trebuie să iei decizia să te opreşti într-un anumit punct. Nu este niciodată perfect, dar în momentul în care consider că am reuşit să redau percepţia mea asupra lumii, să îmi transmit emoţiile şi dacă mecanica scenariului funcţionează, atunci decid să scriu cuvântul final. Îmi place acest cuvânt întrucât înseamnă şi posibilitatea de a trece mai departe. În practica scenariului de animaţie se poate interveni până la finalul story board-ului.
Lucraţi de câţiva ani deja cu studioul La Fabrique al regizorului Jean-François Laguionie. Cum merge această colaborare?
Cred că avem afinităţi comune în ceea ce priveşte modul de a percepe lumea, un gust comun pentru autenticitate şi respectul emoţiilor, pe când divergenţele noastre sunt întotdeauna fructuoase.
Dacă ne-am imagina că Anik le Ray nu era scenarist, ce ar fi fost ea?
Eu-însămi, aceeaşi, presupun. Nu sunt doar scenarist, sunt o femeie care păşeşte pe acest pământ.
Aveţi noi proiecte în derulare? Ce ne pregătiţi?
Lucrez la câteva proiecte de lungmetraj, de animaţie, dar şi live action.. dar sunt încă în curs de realizare, în spatele ecranului.
