După ce am înjghebat decorul și personajele pentru prima scenă (vezi episodul doi), a mai fost nevoie să punem la punct fel de fel de detalii ca să putem fi gata pentru prima filmare-test. Pentru schimbarea expresiilor personajelor, am făcut diverse guri de schimb pentru dinte (decupate cu foarfeca din bandă izolatoare neagră, adezivă, ceea ce a fost cam dificil, și apoi lipite pe o foaie de plastic lucios ca să le putem dezlipi și re-lipi ușor) și pentru prăjitura malefică (din FIMO, pentru că trebuiau să fie mai elaborate, cu dinți cu tot- de lipit apoi pe marionetă cu Blu-Tak). Decorul l-am înfrumusețat cu fel de fel de detalii: am făcut clanța ușii dintr-un nasture în formă de floricică, pe care l-am lipit de o bucățică mică de lemn; eu am pictat în tuș și acuarele două tablouri de pus pe pereți, un portret al familiei protagonistului nostrum dentar (căruia i-am adăugat și o ramă din FIMO aurie) și un poster pentru filmul de groază „Extracție de nerv 2” (cred că nimeni dintre cei care au avut vreodată o extracție de nerv nu m-ar contrazice în ce privește potriveala alăturării de termeni); colaboratorul meu a confecționat o față de masă cu buline pentru măsuța noastră.
Am făcut pe calculator macheta ziarului minuscul pe care îl citește dințișorul, am scos-o la imprimantă și am lipit-o pe o bucată de carton ca să stea țeapănă. Apoi am fixat mobilele de podea (pentru o lipire mai eficientă, am tăiat picioarele canapelei cu ferăstrăul de mână), pentru că ultimul lucru pe care ți-l dorești la un film stop-motion e ca lucrurile care nu trebuie să se miște să se deplaseze fie și un milimetru. Am pregătit un desen cu o scurte și o stradă, pe care să-l lipim pe capacul unei cutii de pantofi în spatele ușii, astfel încât, odată ușa deschisă, să vedem un peisaj din film și nu canapeaua din mansarda unde filmăm. Am lăsat îmbrăcatul părților de metal vizibile ale personajelor în plastilină pentru filmarea propriu-zisă deocamdată.
Așadar iată-ne, deci, gata, de un test, pentru care am înrolat în proiect încă doi amici dispuși la voluntariat artistic, ajungând la un total de trei pentru echipa mea (doi dintre ei foști colegi de la masterul de cinematografie făcut în Londra): Eugene Eyo- cameraman, James Palmer (care m-a ajutat și la construirea decorului) și Talvinder Sehmbi- animatori. Regizor, bineînțeles, subsemnata.
Filmarea-test
Ca la orice film, pe lângă decor, actori și echipa de filmare, și o animație stop-motion are nevoie de lumini și aparatură de filmat. O schemă de iluminat standard are 3 lumini, și tot atâtea am folosit și noi, chiar dacă, în concordanță cu scara proiectului nostru, ale noastre erau simple lămpi de birou pentru citit. Foarte important de menționat e faptul că am avut grijă să acoperim ferestrele, așa cum am fost sfătuiți în toate cărțile de animație pe care le-am citit, ca să nu lăsăm lumina zilei să-și bage nasul în filmarea noastră- o animație stop-motion are nevoie de lumină de intensitate constantă, or, lumina zilei tocmai asta nu e (mai ales în Anglia unde poți avea soare strălucitor la ora zece, cer gri la zece și jumătate și din nou soare la unsprezece.) Testul nostru s-a făcut 100% la lumina becurilor. Pentru „filmat” am folosit de fapt un aparat de fotografiat de bună calitate, Canon 60D, proțăpit pe un trepied. Cu storyboard-ul în față, am decis să testăm trei secvențe cu încadrări diferite:un plan de ansamblu, un plan mediu și un prim-plan.
Odată ce toate aceste aspecte au fost stabilite, n-a mai rămas de făcut decât să trecem la treabă: să mișcăm marioneta foarte puțin, să-i facem 2 poze, s-o mișcăm iarăși foarte puțin, să-i mai facem două poze (pentru că filmăm cu 12 poziții pe secundă, mai economic), și tot așa- cel mai de modă veche fel de a face animație stop-motion. Eram obișnuiți cu zilele de filmare live-action de la masterat, unde orice zgomot cât de mic îți nenorocea filmarea și trebuia să o iei de la capăt, așa că spre sfârșitul zilei ne-am dat seama că am fost foarte tăcuți și-am vorbit în șoaptă când era cazul toată ziua, după vechile obiceiuri, chiar dacă nu era nevoie, dat fiind că nu înregistram sunet. Altminteri, da, faptul că poți să te hlizești în gura mare în timp ce filmezi e un avantaj al animației vs. live-action, ca să nu mai vorbim de avantajul de a petrece timpul în jurul unui decor mic și a unor echipamente ușoare, bând ceai la căldurică într-o mansardă și jucându-ne practic cu o casă de păpuși, în timp ce afară se dezlănțuia o furtună- spre deosebire de numeroasele filmări în frig și ploaie, cărând fel de fel de obiecte grele prin tot orașul, de care-am avut parte la filmări „adevărate”. Deci, nu doar că am făcut treabă bună, dar am și petrecut o zi din cale-afară de plăcută.
La sfârșit, a fost treaba mea să pun laolaltă pozele și să alcătuiesc un filmuleț cu testul de filmare (pe care nu am să vi-l arăt deocamdată, pentru că nici unui artist nu-i face plăcere să împărtășească cu lumea creații neterminate.) Pentru asta am folosit programul meu obișnuit de animație, ToonBoom Studio, doar că în loc să mă apuc să desenez cadrele unul câte unul am importat fotografiile și gata filmulețul. Cu ocazia asta am putut depista greșelile făcute, astfel încât să nu le mai facem data viitoare- dar până la urmă ăsta a fost, oricum, tot scopul demersului. Am ajuns la concluzia că e absolut necesar să găsim o modalitate de a declanșa camera de la distanță, cu o telecomandă (pentru care cameramanul nostru ne-a informat că va trebui să facem o achiziție de 20 lire) sau conectând-o la un calculator, pentru că micile mișcări ale camerei ori de câte ori e apăsat butonul de fotografiat sunt observabile și enervante. Desigur, am bănuit de la început că așa o să se întâmple, dar am sperat că dacă fixăm bine camera pe trepied, vom reuși să evităm problema (n-am reușit). Mi-am propus de asemenea să investighez Internetul în căutarea unui software special pentru stop-motion care să ne ușureze procesul de filmare, ca să nu mai bâjbâim ca pe vremea lui Starevich. În fine, am observat că în naivitatea noastră de începători l-am lăsat pe mânuitorul marionetei să stea lângă decor tot timpul, motiv pentru care umbra lui peste decor pâlpâie în toate direcțiile de la un cadru la altul în funcție de poziția în care stătea, că deh, doar nu era, bietul om, statuie.
Per ansamblu însă, tuspatru am fost de părere că pentru prima noastră experiență în animația stop-motion n-a ieșit rău și că am obținut o mulțime de informații valoroase pentru viitor din acest experiment. Toate problemele semnalate mai sus vor trebui să fie remediate pentru următoarea zi de filmare, filmarea „pe bune”, pe care sperăm să o înfăptuim la sfârșitul lui ianuarie, și despre care vă voi povesti în episodul următor.
-va urma-
Jurnal de producție stop-motion – episodul doi (FOTO)
Jurnal de producție stop-motion – episodul unu (FOTO și VIDEO)
