Jurnal de producție stop-motion – episodul unu
Jurnal de producție stop-motion – episodul doi
Jurnal de producție stop-motion – episodul trei
Jurnal de producție stop-motion – episodul patru
Jurnal de producție stop-motion – episodul cinci
Jurnal de producție stop-motion – episodul sase
Imediat ce termin un filmuleț animat, deja mă gândesc la următorul, care trebuie, evident, să fie mult mai bun (și în cazul filmelor mele, oho, cât loc de îmbunătățire e!). M-am hotărât să țin un jurnal pas cu pas al proiectului meu actual, un filmuleț stop-motion, adică primul de felul ăsta dintre încercările mele.
De ce stop-motion?
Pentru că sunt mare fan al studiourilor Aardman, al filmelor cehești cu marionete (de exemplu seria Fimfarum). The Nightmare Before Christmas al lui Henry Selick (după o poveste de Tim Burton) și Mary & Max al australianului Adam Elliot sunt printre filmele mele preferate. E ceva în stop-motion care te apropie de perioada copilăriei, când alcătuiai varii scenarii cu jucăriile tale, pe care le puneai unde voiai tu și le mișcai unde voiai tu- doar că de data asta ești om mare și îți fotografiezi joaca. Și pentru că e o tehnică de animație mai apropiată de pregătirea mea ca jurnalist și cineast live-action (îmi place la nebunie să desenez, dar îmi dau seama că nu mă pricep din cale-afară).
Am participat la workshop-uri de stop motion și am făcut și exerciții scurte pe cont propriu, dar nu m-am înhămat niciodată la un film propriu-zis, cu o poveste. Mă arunc intenționat în inițiativa de față pentru că vreau să învăț din greșeli, cum făceau pionierii artei, și să mă înec sau să înot după propriile posibilități. Dacă îmi iese, atunci voi fi foarte fericită. Dacă nu-mi iese, atunci vom putea trage concluzia că nu se poate face animație așa, nitam-nisam, fără pregătire zdravănă, ceea ce ar fi un argument în plus pentru o școală de animație serioasă în România. Oricum ar fi, voi, cititorii ieșiți în câștig (mai ales că e mai amuzant să citești despre dezastre).
Resurse
Cel mai bun punct de pornire pentru un film de animație în orice tehnică e manualul lui Richard Williams “The Animator’s Survival Kit”, pe care mi l-au recomandat toți animatorii profesioniști cu care am avut ocazia să stau de vorbă. Cartea lui Williams explică excelent principiile animației și are o grămadă de exerciții ilustrate detaliat. Pe lângă asta, pentru că vorbim despre stop-motion, am citit “Stop Motion: Craft Skills for Model Animation” de Susannah Shaw, un volum care se concentrează pe aspectele practice ale animației cu marionete și figurine, și “Creating 3D animation”, scris de Peter Lord de la studiourile Aardman și Brad Sibley. Aici avem de-a face cu o carte care e în egală măsură o istorie a animației 3D în general și a studiourilor Aardman în particular, dar există și sfaturi utile legate de producția propriu-zisă, în toate etapele ei. În plus, pe Internet se găsesc o grămadă de tutoriale și sfaturi practice pentru animatori începători, dintre care unul foarte concis realizat de animatorii britanici Joe Pelling și Nicos Livesey pentru Sony.
La un proiect de felul ăsta nu e înțelept să te înhami de unul singur, așa că am convins câțiva prieteni să mă ajute (sau, cel puțin, să anunțe că mă vor ajuta), ba cu materiale, ba cu construcția, ba cu filmatul și aspecte tehnice.
Inspirație, ideea poveștii
Pentru primul meu filmuleț stop-motion am vrut să mă limitez la o poveste cât mai scurtă, cu personaje al căror design să fie simplu și ușor de construit. Am hotărât să transpun în realitate, dacă putem spune așa, o idee mai veche de-a mea, în care un dinte altminteri cuminte e transformat în zombie de o prăjitură malefică și apoi continuă să răspândească epidemia de zombificare printre alți dinți (pentru că așa funcționează cariile, nu-i așa? Și cred că e evident că m-am inspirat din propria nefericire dentară. Conceptul inițial mi-a venit în minte în timpul unei dureri de măsea).
Storyboard și alte pregătiri
A venit vremea să trec la treaba propriu-zisă, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să aștern pe hârtie un storyboard, practic o bandă desenată a poveștii, cu cadrele și unghiurile necesare. Cu ocazia asta mi-am dat seama că la încercările mele animate precedente nu prea am dat atenție acestui pas, ceea ce explică probabil de ce filmulețele mele de până acum arată cam făcute pe genunchi. Promit să storyboard-uiesc mai cu grijă pe viitor.
Pasul doi a fost să import desenele din storyboard într-un program de editare (în cazul meu, Adobe Premiere Pro, dar cred că orice program de editare se descurcă la fel de bine) ca să-mi dau seama de timing-ul filmului și cât ar trebui să dureze fiecare secvență (și să știu câte poze trebuie să fac!). În total, în cazul de față, am ajuns la concluzia că filmulețul meu va avea cam două minute, ceea ce înseamnă 2880 cadre! Ca să mă orientez mai ușor prin procesul sus-numit am adăugat varii sunete și țipete de groază descărcate gratuit de pe Freesound, o resursă excelentă pentru studenți și alți cineaști săraci. Intenționez ca pentru filmul final să înregistrez propriile efecte sonore, dar momentan, ne descurcăm și cu atât.
Prototip
Pe când mă ocupam eu cu aceste etape pregătitoare, mi-am dat seama însă că habar n-am, în lipsa mea totală de experiență, dacă marionetele mele or să fie în stare să se comporte (și să fie animate) cum le desenam eu. Nu eram obișnuită să lucrez cu obiecte fizice, fără să inventez eu totul de la zero desenând.
Așa că m-am apucat să construiesc un dinte-prototip, ca să mă lămuresc exact care sunt limitările tehnice ale poveștii mele. L-am plănuit în felul următor: cea mai mare parte a corpului, din material solid (pentru că un dinte e tare și are o formă stabilă care nu se alterează), cu “mâini” și “picioare” mobile. Ochii, de asemenea, trebuie să se poată mișca.
Primele mele idei vizavi de scheletul din metal, așa cum le puneam pe hârtie, au fost din cale afară de complicate și greu de aplicat, dar până la urmă am ajuns la un compromis care mi s-a părut acceptabil. Am făcut corpul dintelui din FIMO, rădăcinile lui, patru la număr, au devenit picioare, cu un schelet din sârmă de aluminiu gata să fie îmbrăcat cu plastilină obișnuită. Pentru brațe, același schelet din aluminiu. Pentru rezistență mai mare, am împletit sârma în două manual, ceea ce a fost foarte dureros pentru degetele mele. Ochii i-am făcut tot din FIMO, i-am întărit la cuptor separat, i-am vopsit cu lac ca să fie lucioși și umezi ca niște ochi adevărați și i-am lipit în orbite cu Blu-Tack, un lipici gumos care se poate dezlipi și re-lipi iar și iar. Și iacătă, prototipul meu e gata, e stabil (stă în picioare de unul singur), mâinile și picioarele se mișcă bine, ochii pot fi mișcați de asemenea. Trebuie să adaug că toate cele de mai sus s-au făcut cu materiale cât mai ieftine sau pe care le aveam deja în posesie (aveam deja o provizie de FIMO pentru bijuterii, de exemplu), așa că sunt conștientă că ar fi fost și opțiuni mai bune. Oare nu se va rupe sârma de la îndoit repetat? Am citit că e o problem des întâlnită. De asemenea, am ajuns la concluzia că un corp solid din FIMO e prea greu, așa că pentru personajele următoare m-am hotărât să încerc să le fac goale pe dinăuntru ajutându-mă de plasă pentru modelat. Dar până acolo, mult mai este. Deocamdată, prototipul trebuie testat, dar despre asta, precum și despre alte lucruri, cum ar fi idei și încercări pentru decoruri, în episodul următor.
