Interviu cu Bogdan Petry

Bogdan Petry, unul din cei mai renumiti caricaturisti romani, a acordat un interviu pentru animationmagazine.eu. A fost animator si storyboardist la Animafilm, Dacodac, Animadream si Neptuno.

De asemenea, a fost caricaturist pentru cotidianul american The Oregonian. Ilustrator al mai multor publicatii si reviste de prestigiu din Romania, precum Pro Sport, Penthouse, VIVA, Maxim, Academia Catavencu, etc.

In prezent, Bogdan Petry realizeaza caricaturi pentru Catavencii si pentru Evenimentul Zilei.

 

Ai lucrat la Animafilm, Animadream si Dacodac. Vorbeste-mi despre experienta ta in domeniul animatiei.

Prima experienta in cimpul muncii, termen care se folosea frecvent in anii Romaniei comuniste, a fost la Animafilm.

Animafilm, in perioada angajarii mele, trecuse de gloria pe care o avusese cindva. Eu am prins momentul destructurarii, agoniei si chiar mortii acestei institutii. Am avut insa sansa sa realizez un film de scurtmetraj la care am lucrat cam 2-3 luni, incluzind toate procesele si etapele nasterii unui film de animatie. Deci 2-3 luni pentru un minut de animatie. Un paradox. Am lucrat cu multa energie si pofta de munca si tot acest efort a fost incununat cu un premiu imprtant de debut al ACIN. Premiul Opera Prima.

Aproape toti cei care am lasat in urma corabia scufundata a Animafilmului, am reusit sa ne salvam, mergind la noile firme de animatie straine cu iz corporatist. Au existat citeva firme de animatie: doua spaniole (Animadream, Neptuno) si una belgiana (Dacodac). La Dacodac am facut animatie si mult storyboard. A fost o experienta importanta pentru mine. Tin minte ca la un moment dat, a trebuit sa lucrez in regim de urgenta un storyboard ramas nefacut, al unui coleg. Am realizat in trei zile, peste 300 de cadre de storyboard. A fost un efort mare pentru mine la aceea vreme, avand in vedere conditiile precare, de student provincial. Locuiam intr-o mansarda si din cauza spatiului mic, lucram pe o planseta asezata pe genunchi. Va dati seama…

Dar animatia este un apanaj al tarilor bogate, bine structurate social si economic, unde asemenea segmente ale artei, in speta animatia, sint retribuite generos. La noi in Romania insa lucrurile stateau altfel. Munceai mult si fireste, ca la noi, erai prost retribuit. A urmat o perioada de plata proasta si inconsistenta, apoi una de totala neplata, multe firme nu aveau cu ce sa-si plateasca angajatii. Erau in parte nerentabile pentru ca mecanismul romanesc de promovare a oamenilor potriviti la locul portivit era subred, la fel ca si astazi. Erau citiva romani, aflati la aceea vreme in functii de conducere, care chiar au sabotat cu intentie aceasta industrie.

Esti cunoscut ca unul din cei mai renumiti caricaturisti romani. Cum ai descrie creatiile tale? Cind ai inceput sa faci caricaturi?

A trebuit sa renunt la arta animatiei pentru a putea subzista, asa ca am schimbat macazul si am trecut pe linia unei vechi iubiri si pasiuni, caricatura. Am cochetat de mult cu desenul satiric si caricatura. Imboldul mi-a fost trezit de coperta unei reviste politice frantuzesti pe care o descoperisem in biblioteca unei mari scriitoare satirice – Rodica Tott. Era vorba de o caricatura portret a unui politician in voga al anilor 70, nu mai tin minte cine, dar aceea caricatura a avut un puternic impact asupra mea. Era pur si simplu miraculoasa. Aveam in jur de 9 ani atunci si tin minte ca am indraznit sa cer aceea revista. Doamna Rodica Tott a fost extrem de generoasa si in final, in pofida opzitiei tatalui meu care m-a catalogat drept obraznic si impertinent, am obtinut revista. Multa vreme am dormit cu ea la capatiiul meu. O admiram din toate unghiurile si am stiut de atunci ca asta o sa fac si eu.

Am debutat la Urzica si la revista Papagalul cu caricatura de situatie. Eram cel mai mic ca virsta dintre toti colegii si prietenii mei caricaturisti si era o mare onoare pentru mine, ca dupa ce ne primeam banii pe colaborare, sa ma aflu in compania acestor artisti, undeva la un restaurant din aproprierea redactiei. Eu nu consumam alcool, dar atmosfera era oricum imbatatoare. Am sa dau citeva nume ale acestor caricaturisti de mare talent. Domnul Albert Poch, Nicu Mirodoni, Teoc Nasta, fratii Turculet, Cristi Topan, Cristian Marcu si multi altii.

La inceputul aniilor 90, domnul Ion Tipsie care a fost pentru o vreme la conducerea revistei Urzica, preluind chiar in instanta dreptul de a intra in posesia brendului Urzica, mi-a organizat in foaierul teatrului Mic o expozitie. N-am stiut nimic si de aceasta neinstiintare eu eram vinovat. Expozitia a avut un mare succes si cu ocazia ei am cistigat un alt premiu important, dar de data asta in caricatura. Premiul mi-a fost acordat de un juriu in componenta caruia se afla regretatul amfitrion al umorulrui, Valentin Silvestru si marele nostru actor si viitor prieten Horatiu Malaele. Premiul a constat nu in bani, ci intr-un televizor care a fost foarte bine venit. Televizorul n-a avut o viata prea lunga, dar el are valoare de premiu asa ca si in ziua de azi se afla la loc de cinste in… magazie. Primirea acestui premiu si dorinta actorului Horatiu Malaele de a ma cunoaste m-a determinat ca intr-o buna zi, cand treceam prin fata teatrului Nottara de pe Magheru, sa-mi iau inima in dinti si sa intru in sala de teatru pentru a-l cunoaste pe Horatiu. Am trecut de cerbera de la intrarea in teatru, dealtfel o doamna foarte draguta, si am ajuns in sala. Scena era umpluta cu citiva actori importanti ai teatrului romanesc – Teodosiu, Cotimanis, George Alexandru, care repetau de zor la piesa Puricele. Piesa era regizata chiar de Horatiu. Era o atmosfera relaxata si mult umor plutea in aer. M-am asezat cuminte pe o banca fara intentii de a deranja in vreun fel repetitia, dar surprinzator as spune, cei din sala au simtit corpul strain si am fost luat la intrebari chiar de catre regizorul Horatiu Malaele. Cu emotie in glas am cautat sa fiu cit mai explicit si i-am spus in fraze scrurte ca eu sunt omul, caricaturistul pe care dorea sa-l cunoasca. A fost momentul cind instantaneu am simtit ca am fost inclus in acel organism. De atunci am ramas si sintem buni prieteni. Eu am fost cel care am avut onoarea si sarcina de a face afisul piesei Puricele, o piesa care a avut mare succes, multe stagiuni facind parte din oferta teatrului Nottara.

Apoi a urmat un alt eveniment important al carierei mele, atelierul de caricatura HO si MI. Atelierul a fost deschis la initiativa lui Horatiu Malaele si al marelui actor Emil Hossu care erau si cumnati. Deci HO si MI este o abreviere a numelor celor doi actori, Hora si Milu. Am injghebat o echipa cit se poate de puternica din care facea parte fireste, Horatiu Malaele, Octav Mardale (viitor coleg la Catavencii, ex Academia Catavencu), Silviu Turculet, fratele meu Cezar Petry si ultimul pe lista, cu voia dvs., eu. Trebuie sa-l mentionez si pe actorul care avea grija de visteria atelierului. Actorul teatrului al carui nume imi scapa acum, dar pe care noi toti il stiam pe numele de Totoi. Era o porecla care deriva din toi, paharelul cu care se bea la tara, tuica.

Atelierul a functionat un an si ceva si s-a destramat cand soarta a facut sa plec in SUA prin loteria vizelor, cistigata neasteptat.

Vorbeste-mi despre experienta ta in America.

Fireste ca America a constituit o experienta foarte importanta a vietii mele. Acolo am lucrat la cotidianul The Oregonian unde imi apareau lucrari o data pe saptamana, simbata mai precis, caricaturi portret. Am fost bine primit si bine tratat in comunitatea acelui cotidian – singurul din Oregon. Am lucrat un an acolo, avind si citeva colaborari si cu alte edituri, una chiar de animatie. Se numea Rinoceros. Avea ca mascota un mare rinocer care iesea din zidul de caramida al cladirii. Dupa obtinerea green card-ului m-am intors mistuit de dor in Romania. Intentia era de a ma intoarce in America, dar evenimentul din 11 septembrie m-a determinat sa renunt la acest lucru. E cumva regretabil avind in vedere situatia ambiguua din punct de vedere social si economic si nu numai a Romaniei prezente. Dar viata merge inainte, implacabil si ireversibil.

 

 

 

Ilustratile si caricaturile tale din paginile presei romanesti a atras atentia cititorilor. Ce nu se stie despre aceste creatii? Cit muncesti la ele? Care sunt culisele unei caricaturi din presa scrisa? Banuiesc ca majoritatea sunt comenzi. Fiecare caricatura a ta are si o poveste zbuciumata. Au existat cazuri in care angajatorul ti-a cerut sa modifici creatia? Exista cenzura in acest domeniu?

Caricatura este inca cenusareasa artelor plastice la noi, la romani. Nu este bine vazuta de catre cei care sint diriguitorii artelor plastice romanesti. Din cauza asta, putin interes este alocat pentru arta caricaturii mai mult sfidata si ironizata. Sint multe tari unde caricaturisti si graficenii au statut de vedete si pe buna dreptate. Numai la noi, nu stiu foarte bine de ce, cind se aminteste de caricatura, nedrept si nemeritat totul incepe ca o idee fixa in jurul unui singur nume nereprezentativ dealtfel, un nume pe care nu sa-l enunt aici, dar care cu siguranta va sta pe limba. Este pacat, mai ales ca in Romania exista multe talente nefructificate pe masura talentului lor. Fara doar si poate ca vina o poarta media noastra care este preocupata numai si numai de cistiguri imediate, consistente, nemuncite, de propagrea nonvalorilor si nulitatilor care ne sint servite cu forta zi de zi, ora de ora. Senzatia ca publicul determina prin cerere oferta este falsa. In realitate, mijloacele de propagare a culturii si educatiei sint cit se poate de responsabile in determinare si crearea unei generatii educate si civilizate, dar sint sigur ca nu asta se doreste. Probabil ca este nevoie de o noua generatie necunoscatoare, analfabeta si inculta cu nazuinte subtiri, usor de manipulat.

Exista cenzura in caricatura. Nu de putine ori mi s-a cerut sa fiu mai blind cu nu stiu ce politician. Cand lucram la cotidianul Cronica Romana, un politician important al nostru, s-a plins telefonic ca eu, caricaturistul revistei, am fost rau si nedrept cu dinsul ornindu-i capul cu doua mari urechi. Omul a obiectat ca aceasta caricatura ii poate afecta imaginea. Va dati seama!? Eu, caricaturistul Bogdan Petry, eram responsabil pentru imaginea proasta a acestui politician si nu faptele lui. Ironic, nu!?. Am luat seama de cerere si in urmatoarea caricatura am avut gija ca urechile politicianului sa fie ceva mai… mari. A urmat apoi o periada in care eram evitat si asta imi afecta buzunarul, dar satisfactia era totusi mare.

Caricatura nu este inteleasa si asimilata pe deplin de catre romani. Sint o multime care nu reusesc sa se regaseasca in versiunea lor caricaturala si mai ales doamnele. Probabil ca vor sa pastreze o imagine idealizata si imaculata a lor, neintelegind ca scopul caricaturii este sa satirizeze, sa uratesca si in final sa amuze, dar pentru asta e nevoie de spiritul autocritic care, din nefericire, nu este atit de prezent la toata lumea.

 

 

Caricatura portret este in general pretentioasa si migaloasa. Necesita multa inspiratie, concentrare si maestrie. Eu tratez fiecare comanda primita, egal, indiferent de persoana sau institutia solicitanta. Depun acelasi efort si aceeasi pasiune. Am sa inchei poate putin abrupt prin relatarea unei intamplari nefericite din cariera mea, dar care o sa demonstreze sacrificiul pe care eu il fac pentru aceasta meserie. Trebuia sa termin in termen foarte scurt (insemnind 24 de ore ) o ilustratie pentru revista Maxim in care trebuia sa apara o multime de personaje politice intr-o compozitie cit se poate de comica. In mod normal, asa ceva se realizeaza in cel putin o saptamina, la oamenii normali. Afara era vara si canicula, iar eu stateam intr-o camera la mansarda. Sahara era un loc racoros pe linga naduful din camera mea. M-am trezit la 6 dimineata pentru a fi eficient si pentru a evita caldura cea mare. Lucrul a durat mult, in jur de 16 ore, timp in care nu m-am ridicat de la masa de lucru. Caldura devenise insuportabila si de citeva ori m-am tinut de masa sa nu ma prabusesc, dar trebuia sa duc la bun sfirsit comanda pentru revista Maxim. Cred ca era in jur de ora 6 sau 7 seara cind desenul parea ca este gata. Am dat un Save si in timp ce se salva lucrarea in computer, am luat tableta grafica Wacom in mina cu gindul sa o asez linga birou. Din greseala, am pus tableta in aglomeratia laconica de fire, pe intrerupatorul rosu al prizei. Brusc computerul s-a stins in timp ce se salva fisierul. Cind am redeschis computerul, temerea cea mai rea s-a adeverit. Pierdusem fisierul pe veci. A trebuit s-o iau de la capat.

Revenind la cenzura, exista pot spune, doua forme de cenzura. Una benigna si cealalta, clar, maligna. Din prima categorie fac parte preferintele editorilor care sint de multe ori subiective. Sa fiu mai explicit, de multe ori mi s-a intamplat sa fiu rugat in a-mi potoli sarcasmul (foarte necesar cand e vorba de caricatura), sa nu-l strimb prea tare pe politicianul nu stiu care… Fireste ca aceasta imblinzire impusa a penelului imi aduce direct prejudicii imaginii mele de caricaturist, determinindu-ma sa fiu nesincer cu mine si cu cei care imi privesc lucrarile. Practic, asemenea lucrari, nu-mi apartin si nu le recunosc ca fiind ale mele. Sint ca niste lucrari bastarde. Dar in general, nu-mi aplec capul in fata unor asemenea cereri. Sint un caricaturist mizantrop. Deci pina aici am amintit de forma benigna de cenzura.

Exista si forma de cenzura maligna care are consecinte grave, fireste, si care are un mecanism mai subversiv. Aceasta forma de cenzura iti neutralizeaza ascensiunea artistica, asigurandu-ti neantul artistic. Scopul acestei cenzuri este sa te inabuse, sa te tina intr-un soi de coma. Sa fiu si de data asta mai explicit, exista oameni care nu fac altceva decit sa te tina in loc, sa-ti blocheze drumul catre admiratori si catre larga cunoastere. Motivatia poate fi invidia pura sau, e posibil, si alte considerente foarte subiective dealtfel si vizibile cu siguranta. Am aflat cu stupoare de la persoane demne de incredere ca la televiziuni exista liste vaste cu persoane care NU au voie sa apara pe micul ecran. Asta e o farma dictatoriala a cenzurii, cenzura dusa la paroxism. Nu stiu daca noi caricaturistii sintem pe acele liste, dar principiul acestui mecanism al indexarii unor pesonalitati artistice este fara doar si poate criminal. Orice om are dreptul la libera exprimare.

 

 

Iubitorii de arta unde te pot (re)vedea?

Cit despre cei care vor sa-mi urmareasca activitatea mea artistica, ii rog sa urmareasca si sa cumpere revista Catavencii unde imi apare in fiecare numar cite o caricatura la rubrica mondena plus coperta care tehnic, e ralizata de mine. Evenimentul Zilei mai este un loc unde pot fi intilnit si fireste, blogul meu, www.artofpery.blogspot.com.