Primul Despicable Me (tradus la noi Sunt un mic ticălos) a fost primul film al studiourilor Illumination Entertainment și , ca atare, un succes-surpriză. O capodoperă subtilă? În nici un caz. Dar mie mi-a plăcut- și multor altor oameni, de asemenea. Protagonistul-antagonist Gru și în special armata lui de soldăței galbeni (o lovitură de geniu din partea designerilor filmului, și mană cerească pentru echipa de marketing) erau foarte amuzanți, iar design-ul personajelor și gagurile vizuale exagerate semănau mai mult cu producțiile CGI franțuzești decât cu stilul Pixar/Dreamworks cu care ne obișnuiserăm (lucru deloc surprinzător dacă ne gândim că echipa de animatori care a produs Despicable Me e franceză, iar regizorul Pierre Coffin a studiat la Gobelins în Paris). Pe deasupra, transformarea lui Gru în tatăl singur a trei fetițe adoptate transmitea un mesaj rar întâlnit în filmele mainstream, și anume că familiile mai puțin convenționale pot fi la fel de fericite ca cele compuse din mamă, tată și copiii lor biologici.
Continuarea, Despicable Me 2, e realizată de aceeași echipă, și ingredientele principale ale primului film sunt încă prezente. Filmul arată foarte bine, iar gagurile și design-ul amuzant n-au plecat nicăieri. Nici armata galbenă a lui Gru n-a plecat nicăieri și continuă să fie elementul cel mai comic al filmului, iar coloana sonoră compusă de Pharrell Williams e modernă și totuși adecvată scopului. Ce bine ar fi fost dacă cineva și-ar fi amintit să scrie și o poveste pentru scenariu!
OK, poate asta nu e în totalitate adevărat: cineva și-a amintit totuși –oarecum- să scrie o poveste, despre un ser chimic super-distrugător care a fost furat, și întru găsirea căruia Gru, ca fost super-ticălos reabilitat, e convocat de o organizație de spioni, de unde i se trimite și o parteneră de muncă (și mai târziu țintă a afecțiunilor romantice), Lucy, care beneficiază de vocea actriței de comedie Kristen Wiig. Totul e însă extrem de diluat în comparație cu aventurile din primul film (în care Gru visa să fure luna de pe cer!), și majoritatea acțiunii se petrece într-un mall, adică în cel mai plictisitor decor pe care l-ar putea găsi un cineast care nu e George Romero. Gru cel original era antisocial, mizantrop și lipsit de tact, ceea ce îl făcea foarte amuzant- acum, aceste aspecte ale personalității lui au fost netezite cu totul, iar Gru a devenit un tătic singur în dulcele stil al Hollywoodului, care intră în panică la ideea că fetița lui își dorește să aibă un prieten, și căruia toată lumea îi aranjează varii întâlniri, pentru că e MUSAI să se însoare și să aducă acasă o mamă pentru copii. Ceea ce, în final, și face- de mult nu mai văzusem un film care să se încheie, fără nici un pic de ironie, cu o nuntă, dar cu asta avem de-a face în Despicable 2, precum și cu toate clișeele găsite de obicei în asemenea povești, cum ar fi o femeie la necaz care trebuie salvată, sau o oportunitate în carieră care îți cere să te muți în altă țară fix când crezi că ți-ai găsit iubirea, dar nu-i nimic, te poți răzgândi în ultimul moment! Despicable 1 ne asigura că familia e oriunde există afecțiune reciprocă, dar continuarea o ia la fugă în direcția opusă: până la urmă, convențiile sunt extrem de importante, și dacă nu ne zbatem să ne conformăm lor, ar trebui să ne simțim incompleți.
Ce e mai rău e că nici creatorii filmului nu par să fie din cale-afară de interesați de firul narativ principal, cu misterul lui cu tot: există numai doi suspecți, iar scenariul ignoră bunele maniere ale poveștilor cu mistere conform cărora suspectul cel mai evident ar trebui să fie exclus din start. Oare nici unul dintre scenariști n-a auzit de Agatha Christie? În fine- Despicable Me 2 e, chiar și așa, materie primă pentru o seară veselă la cinema, chiar dacă cele mai interesante aspecte din primul film s-au pierdut pe drum. O secvență în care unul dintre monstruleții galbeni, înzestrat cu o pălărie de pompier, sparge un zid emițând simultan sunete de sirenă s-ar putea să vă rămână înfiptă în creier multă vreme, ceea ce e e un lucru bun sau rău în funcție de cât de mult vă plac sau nu monstruleții galbeni. Anul viitor, Illumination ne promite încă o continuare, concentrată în jurul lor- să sperăm că le va ieși bine și că vor rămâne amuzanți.
