„Ernest și Celestine”, coproducție animată franco-belgiană, e un film de care m-am îndrăgostit încă dinainte să-l fi văzut, de cum am dat cu ochii de primele imagini și secvențe care circulau pe Internet, deși nu știam nimic despre cărțile ilustrate (scrise de Gabrielle Vincent) de unde provin personajele.
În comparație cu avalanșa de lungmetraje 3D care vin an de an în cinematografe, „Ernest și Celestine” se anunța a fi ca o ceașcă de ciocolată caldă făcută de mama pe lângă un suc plin de E-uri și chimicale cumpărat de la supermarket. Povestea în sine, a prieteniei improbabile dintre un urs și un șoricel, părea a fi croită pentru copii mici- dar nu contează, trebuie să-l văd, mi-am zis, nu fără ceva temeri că voi fi împiedicată (nu de alta, dar lumea nu e un loc prietenos cu oamenii în toată firea care vor să vadă, de capul lor, filme pentru copii: de pildă, o expoziție cu păpuși și recuzită din „Frankenweenie”, pe care îmi dorisem s-o văd la Festivalul de Film de la Londra, era deschisă numai adulților însoțiți de un copil.)
Din fericire, n-a fost cazul, și m-am putut instala nestingherită în sala de cinema de la Institutul Francez din Londra (unde filmul a fost proiectat în cadrul Festivalul Filmului Francez), înconjurată din toate părțile de mici spectatori a căror vârstă, în medie, era cam o cincime dintr-a mea. Și, ținând cont că nici unul nu s-a foit prea mult, nici unul n-a început să plângă și toată lumea a râs când era de râs, putem trage concluzia că „Ernest și Celestine” și-a îndeplinit misiunea cu succes în fața publicului-țintă principal.
Acum să vă spun și părerea mea ca așa-zis adult.
Admirația inițială la adresa graficii filmului mi-a rămas neștirbită până la sfârșit: fiecare cadru din „Ernest și Celestine” arată ca o pictură în acuarelă pe care mi-aș agăța-o pe perete fără ezitare. E un stil vizual care evocă ilustrația de carte, și cum eu, așa cum ziceam, n-am văzut cărțile Gabriellei Vincent, mi-am adus aminte în schimb de cărțile ilustrate rusești pe care mi le citea mama în copilărie. Am mai spus-o și o s-o mai spun, cu riscul de a suna ca o moară stricată: animația desenată de mână e mult mai ofertantă din punct de vedere artistic decât cea în trei dimensiuni, iar aici avem de-a face cu un film care explorează posibilitățile vizuale ale mediului. O secvență în care iarna și venirea primăverii sunt interpretate semi-abstract prin muzică și pete de culoare, de exemplu, e absolut minunată. Pe lângă toată această frumusețe de suprafață ,însă, nici povestea nu e atât de naivă pe cât ar părea la prima vedere.
În universul din „Ernest și Celestine”, oamenii nu sunt de văzut nicăieri, în schimb, avem de-a face cu două lumi populate de animale care se poartă aidoma oamenilor: pe de o parte, urșii, care trăiesc la suprafață, pe de altă parte, șoarecii, care locuiesc într-un oraș subteran. Cele două comunități nu au decât teamă, dezgust și prejudecăți una față de cealaltă, până când ursul Ernest și șoricica Celestine se întâlnesc și leagă o prietenie alimentată de dificultățile lor de a se adapta printre semeni. Pe lângă obișnuitul îndemn de a fi tu însuți (atât Ernest cât și Celestine își doresc să fie artiști, dar cei din jur s-au străduit să-i împingă spre meserii mai, ahm, respectabile), se întrezărește o ușoară satiră politică cu orientare oarecum anarhică: cei doi eroi titulari sunt săraci și nu ezită să-și ia singuri ce-și doresc de la concetățenii lor mai bogați, autoritățile statului sunt înfățișate drept monstruoase și/sau incompetente, și, cel mai surprinzător- Ernest și Celestine nu-și doresc să fie primiţi înapoi de comunitate cu brațele deschise, ci doar să fie lăsați în pace să se țină departe de ea împreună. Pare-se că sunt într-adevăr un adult plicticos, altfel nu-mi explic cum de am ajuns să caut substratul politic al unei poveşti pentru copii, dar ce încerc să vă spun e că scenariul scriitorului francez Daniel Pennac (cunoscut pentru romanele sale umoristice) funcţionează bine privit din mai multe unghiuri (sau din perspectiva mai multor vârste). Personajele principale nu trăiesc într-o lume ideală, însă lumea lor e mai bună pur şi simplu pentru că s-au găsit unul pe celălalt.
„Ernest şi Celestine” e, într-un fel, un film demodat, realizat printr-o tehnică pe care Hollywood-ul a declarat-o de mult depăşită şi plin de umor bazat pe gaguri vizuale în stilul vechilor desene animate (în detrimentul umorului de limbaj atât de popular în zilele noastre), dar mi s-a părut mai proaspăt şi mai plin de viaţă decât multe filme noi ancorate în contemporaneitate. Filmul regizat de Benjamin Renner, Vincent Patar şi Stephane Aubier (“Panique au village/A town called panic”) se lansează oficial în Franţa pe 12 decembrie 2012, iar firma Gkids a achiziţionat drepturile pentru distribuţia în Statele Unite, programată pentru toamna lui 2013. Nu ştiu dacă va ajunge vreodată la cinematograf în România, dar nu putem decât să sperăm.
Sursa foto: pagina oficiala de Facebook a filmului.
