România n-are animatori. Nu suficienți, în orice caz, și nu suficient de bine pregătiți. Această problemă este mai mult decât evidentă pentru oricine aruncă un ochi înspre competiția românească la Anim’est, populată în general cu experimente făcute de amatori, ca să nu mai vorbim despre cazul în care am vrea să ne aruncăm un ochi înspre animații românești recente oriunde altundeva în afara Anim’estului, caz în care cel mai probabil vom rămâne doar cu dorința. Dar destul despre problema asta, mi-am zis. M-am dus la o dezbatere la Festivalul Internațional de Animație din Londra (LIAF) ca să mai aud și despre problemele altora: iată, Marea Britanie, de pildă, are o grămadă de animatori talentați și bine pregătiți- atât de mulți, încât n-are ce face cu ei.
Decorul ales pentru discuție, un colț al unui mare magazin de electronice din Regent Street, mi-a trezit însă o familiară senzație cu care suntem obișnuiți și noi, ăștia preocupați de subiect în România, și anume că animația noastră multiubită e un domeniu de nișă foarte îngustă, cu care oamenii serioși nu-și bat capul, și că, așadar, trebuie să zicem mersi pentru orice fărâmă de atenție primim printre picături. În timp ce, undeva în spatele nostru, într-un showroom futurist, potențiali clienți forfoteau ca furnicile printre monitoare și gadgeturi cu butoane, câțiva profesioniști din industria animației britanice stăteau la taifas cu un mănunchi de oameni interesați, printre care și subsemnata.
Organizatorii, asociația Animate Projects, ofereau, pe vremuri, sprijin pentru animația experimentală și independentă din Marea Britanie; anul trecut, statul britanic a decis să înceteze finanțarea proiectului ( cartoonbrew.com/shorts/england-axes-funding-for-animation), așa că acum sunt nevoiți să apeleze la donații online doar ca să-și poată menține site-ul și arhiva- poate n-ar trebui deci să mă plâng că n-au găsit o sală mai bună. ( Încă o chestiune în care putem empatiza cu britanicii, deci: oriunde s-ar afla, artiștii sunt săraci.)
Invitații, doi tineri animatori independenți și absolvenți de școală de animație, Phoebe Boswell și Joseph Pelling, Susi Wilkinson, profesoară de animație la London College of Communication, și producătoarea Claire Spencer Cook de la Nexus Interactive Arts, se aflau acolo pentru a ne sfătui încotro s-o apucăm ca să ajungem cât mai ușor și mai repede la o carieră în animație. Misiunea s-a dovedit a fi una dificilă pentru că părerile lor erau deseori contradictorii: de pildă, am auzit că nu e o idee bună să-ți postezi munca online în întregime dacă ai de gând să o înscrii pe la festivaluri, dar în același timp, a fost de acord Susi Wilkinson, nu putem nega că un proiect ca Simon’s Cat a devenit celebru pe Internet fără nici un pic de ajutor din partea festivalurilor.
Deci, cum procedăm? Păi, pe cât posibil astfel încât să ieși în evidență din marea de absolvenți de animație care inundă piața muncii. „Am avut cazuri în care candidații au venit la interviuri cu pizza caldă pentru toată lumea, doar-doar or reuși în felul ăsta să se strecoare pe sub ușă”, a mărturisit reprezentanta Nexus. (Mi-ar fi plăcut să știu dacă trucul cu pizza a avut succes. Cui nu-i place pizza?) O idee ușor întristătoare care a răzbătut din discuție a fost că deși Marea Britanie are o mare cantitate de talente în domeniu, cea mai bună oportunitate pentru ei, la ora actuală, e să o ia înspre America, unde sunt înghițiți de marile studiouri. Nu întâmplător cineva din sală a întrebat: cum facem să pornim un studio precum Pixar? și nu precum britanicul Aardman, la fel de prestigios chiar dacă, poate, nu la fel de profitabil financiar. Totuși, nu toate studiourile pot fi un succes comercial precum Pixar, și nici nu trebuie să fie: asemenea uniformitate ar fi plictisitoare și chiar tragică pentru animație. Spre deosebire de România, Marea Britanie are și materia primă, și o industrie a animației cu tradiție, dar pe care riscă s-o transforme în specie dispărută din rațiuni economic-financiare. ( bbc.co.uk/news/entertainment-arts)
Până la urmă, cele mai utile informații au venit de la reprezentanta Nexus, care, nefiind ea însăși o creatoare de animație, a oferit, din perspectiva mai detașată a producătorului, câteva sfaturi reconfortante, cum ar fi că e bine să testezi povestea filmului tău în prealabil cu oamenii din jur: dacă sunt prea mulți cei care nu înțeleg din prima, atunci ideea ta e prea complicată. (Ce bine ar fi ca această frază să fie imprimată pe un poster care să fie oferit gratis tuturor autorilor de filme prea experimentale și prea voit artistice!) Încurajator pentru potențialii animatori din România, printre care și subsemnata, producătoarea britanică a fost de părere că o diplomă în animație nu e alfa și omega și că nu are nici o problemă în a angaja autodidacți, atâta timp cât au un portofoliu de calitate. De fapt, principalul rol al unei școli de animație e să te pună în legătură cu oameni din industrie și cu alți animatori cu care ai putea colabora. Însă poți face acest lucru și singur: să cauți oamenii cu care ai vrea să muncești și să le bați la ușă – de cele mai multe ori, nu vor refuza să stea de vorbă cu tine măcar un pic. „Animația e o lume de oameni drăguți, nu e oribilă ca restul lumii cinematografice”, a spus Claire Spencer Cook. (Phoebe Boswell a adăugat că și lumea artelor plastice clasice, din care provine ea, e destul de dură și pretențioasă).
Cel mai important însă, un lucru pe care l-am auzit din gura tuturor participanților la dezbatere: animația e o artă care se naște din colaborare. „Ce e mai important, povestea sau calitățile tehnice ale filmului?” a fost o întrebare din public. „Depinde la ce te pricepi și ce vrei să faci”, a răspuns producătoarea (deși tinerii animatori independenți invitați au fost de părere că narațiunea e fără îndoială mai de preț). Când în România filmele de animație nu vor mai fi făcute de câte un singur temerar pe calculatorul de acasă, atunci, probabil, vom avea și noi prilejul să ne punem întrebări precum „industria, încotro?”, dar în nici un caz mai devreme.
Sursa foto: cargocollective.com
