Ca așa-zis adult iubitor de animație ce mă găsesc, îmi place s-aud că se fac cât mai multe filme animate pentru oameni mari. Nu fiindcă mi-ar fi jenă să am interese etichetate drept copilăresti (deși admit că ăsta s-ar putea să fie un factor subconștient), nu, motivul e că animația e cu adevărat minunată, și vreau să se bucure de ea cât mai multă lume de toate vârstele. Filmele animate pot să creeze lumi fantastice de la zero, croite pe măsura oricărei povești. Nu văd de ce n-am avea desene animate pentru adulți într-o varietate de genuri: romantice, de groază, science fiction și așa mai departe. Și totuși, în rarele ocazii când se mai ițește la mall un film de desene animate pentru oameni mari despre care vorbește toată lumea, mă trezesc, nu știu de ce, că-mi plac mai mult filmele pentru copii.
Am văzut recent animația „pentru adulți” Petrecerea Cârnaților, care, am înțeles, se conturează a fi un succes masiv de box-office.
Protagonistul, un cârnat vorbitor pe nume Frank, trăieste pe raftul unui supermarket și asteaptă cu nerăbdare să fie inserat într-o chiflă pe nume Brenda. V-ați prins? E amuzant pentru că cârnații seamănă cu niște penisuri, iar Brenda e proiectată să arate ca un vagin, și pentru noi, adulții, e suficient să ne gândim la propriile organe genitale ca să ne tăvălim pe jos de râs. Amorul dintre Frank și Brenda e central în poveste, dar există și un fir narativ care se vrea mai profund și metaforic: produsele din supermarket au inventat un fel de mitologie în jurul procesului de cumpărare și consum, în care niște zei le duc în Marele Dincolo. V-ați prins? V-ați prins? E vorba, desigur, despre un mesaj anti-religie organizată. Dacă v-ați prins, cu sigurantă vă simțiți deștepți, și adulți din cale-afară. La capitolul glume politice, avem un covrig evreu și o lipie bărboasă și misogină care nu se înțeleg, deoarece unul dintre ei i-a ocupat raftul celuilalt. E vorba despre Palestina, v-ați prins? V-ați prins? Ziceți, oameni mari, v-ați prins sau nu?
Da, eu una nu prea m-am simțit nici desteaptă, nici inveselită, ceea ce e, posibil să fie o dovadă că sunt complet lipsită de umor, dar oricum nu contează, umorul e subiectiv, iar oamenii care se amuză de lucruri pe care eu nu le găsesc amuzante au și ei dreptul să se bucure de filme adresate lor. Nu m-aș fi obosit să mă iau de Petrecerea Cârnaților, și nici măcar să-l văd, dacă ar fi fost doar unul din multele filme de animație pentru adulți disponibile în cinematografe. Dar iată că filmul ăsta e anunțat ca unic jucător în liga animației pentru adulți, pe care ajunge chiar să o definească anul ăsta, sau chiar cincinalul ăsta. „Vă vine să credeți? Acest film e un desen animat și totuși nu e pentru copii! În sfârșit, un alt fel de film animat, un film animat pentru oameni mari!” zice lumea. Eu, însă, aș îndrăzni să îi contrazic.
Perspectiva adultă căreia se adresează Petrecerea Cârnaților e una extrem de ingustă. OK, sexul e o funcție naturală care poate fi amuzantă, o injurătură bine tintită poate fi amuzantă, să fumezi iarbă cu prietenii poate fi amuzant, etcetera, etcetera. Dar o persoană care vede aceste lucruri drept noi, inedite, și sursă nesfarsită de amuzament, suficient cât să alimenteze un film de 90 de minute, s-ar putea să nu fie tocmai adultă- un adult ar fi avut suficient timp de la pubertate încoace să se familiarizeze cu propriul corp și cu toate lucrurile vag îndrăznețe care sunt permise în lumea adulților. Aș spune că e mai mult o mentalitate de adolescent, proaspăt ieșit din lumea restricțiilor din copilărie, să fii cu gura până la urechi la gândul că ai voie să faci sex, că ai voie să bei alcool, să fumezi, să înjuri, dacă așa îți poftește inima. Sincer, nimic din Petrecerea Cârnaților nu mi s-a părut ofensator sau îndrăzneț, pur și simplu m-am plictisit cumplit.
Problema nu e, însă, că m-am plictisit eu la un film care nu mi-a plăcut, ci că “animatie adulta” pare să însemne, în accepțiunea largă, numai comedie/satiră vulgară, în care scenariștii înghesuie tot ce n-ar avea voie să spună într-un film făcut de Pixar, cam cum cineaștii români din perioada imediat post-revoluție simțeau nevoia să adauge sâni goi în toate filmele, dat fiind că înainte nu prea era voie. Doar pentru că poți face ceva, nu înseamnă că și trebuie s-o faci: poate că sunt naivă, dar ideea mea de maturitate implică și capacitatea de a menține un echilibru în alegerile pe care le faci fără să ți se impună interdicții prin cenzură sau alte modalități opresive. Există, de fapt, o mulțime de filme de animație pentru un public adult care prezinta perspective diverse și interesante, cele mai multe dintre ele producții independente, dar, în afară de câștigătorii ocazionali de premii prestigioase, precum “Persepolis” și “Vals cu Bashir”, atenția generală se îndreaptă rareori asupra lor. Cred că aș fi capabilă de mai multă bunăvoință față de Petrecerea Cârnaților dacă majoritatea presei nu s-ar comporta ca și cum filmul ăsta ar fi inventat animația pentru majori. Pe de altă parte, ținând cont că studioul care a produs filmul se remarcă zilele astea printr-un scandal legat de condițiile de lucru (personalul n-a fost, pare-se, plătit pentru muncă suplimentară, iar unora li s-a scos numele de pe generic fără explicație)…cred că aș fi fost la fel de acidă. De altfel, în mod ironic, asemenea scandaluri sunt o dovadă a imaturității producătorilor.
Poate că producția ar fi fost manageriata mai bine și mai onest dacă ar fi fost încredințată unor copii de 12 ani.
Poate că totuși animația cu cârnați va crește șansele altor animații pentru oameni mari să primească același nivel de publicitate, dar, așa cum animația în general înseamnă acum, în percepția publicului, “Pixar” (chiar și când e vorba de filme produse de alte studiouri), mă tem că “animatia pentru adulti” va rămâne pe veci ancorată în zona “comediei” a cărei unică rațiune de a exista e să se mire singură că un personaj desenat poate fi făcut să înjure.
Apropo, dacă veni vorba, chiar or fi filmele Pixar mai copilărești decât Petrecerea Cârnaților? Nici măcar nu sunt fanul Pixar nr 1 (îi găsesc supraestimați deseori), dar aș zice că orice film al lor (în afară de Mașinuțe, poate) e mai inteligent și mai matur. Cea mai recentă producție a lor, “In căutarea lui Dory”, de pildă, e departe de a fi o capodoperă, și are toate ingredientele cliseistice ale unui film pentru copii, dar e capabil și de nuanțe interesante. Spre deosebire de multe filme pentru adulți care adoptă o perspectivă alb-negru când e vorba de boli psihice sau dizabilități, “In căutarea lui Dory” are o abordare onestă în ce privește efortul emoțional impus de boala protagonistei; atât Dory, cât și prietenii ei trebuie să se ierte mereu unii pe ceilalți ca să-și poată păstra prietenia. Dory suferă și face mereu greșeli din cauza lipsei ei de memorie, iar Marlin ajunge uneori la capătul răbdării și-și iese din sărite. Și, desigur, problema lui Dory înseamnă și că alte personaje n-o vor înțelege niciodată sau îi vor întoarce spatele. M-am mirat (si bucurat) că un desen animat despre pești vorbitori capturează atât de bine o experiență omenească larg răspândită, fără s-o transforme într-o predică.
Poate că animația pentru adulți n-ar trebui să încerce să fie mai ceva decât Pixar; poate că ar trebui să învețe mai întâi câte ceva de la ei.
