Nominalizatele la Oscar pentru lungmetraj animat sunt toate de bună calitate anul ăsta – produse ale unor mari studiouri, convenționale, dar de foarte bună calitate, deci putem spune că și-au meritat nominalizarea cu vârf și îndesat și că oricare dintre ele ar putea să câștige. Pe de altă parte, alegerile făcute de Academie pentru categoria scurtmetrajelor mă cam dezamăgesc. Din moment ce filmele scurte nu consumă la fel de multe resurse, timp și bani ca lungmetrajele, în această categorie e în general mai probabil să găsim producții inovatoare, de autor, internaționale (în ultimii 20 ani, premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj animat a fost câștigat de un producător American doar de 6 ori). Căutând printr-o listă cu nominalizați și câștigători din anii precedenți am descoperit filmele lui Alexandr Petrov, Torill Kove, Mark Baker și alții. Filmele minunate și variate finanțate de National Film Board of Canada sunt prezente des pe listă. “The Sandman” de Paul Berry, nominalizat în 1992, e încă unul din scurtmetrajele mele animate preferate. Ce încerc să spun: șansele să găsești un film interesant, de care să-ți amintești multă vreme, printre nominalizate sunt destul de mari, și asta m-am învățat să și aștept de la această categorie.
Și iacătă că am ajuns cu vorba la anul 2013, unde avem de ales între următoarele:
“Paperman” (Disney, regia John Kahrs) e un film foarte drăguț. Ăă, cam asta e tot ce am de spus despre el, în ce privește povestea: drăguță. Plăcută. Neremarcabilă. E o narațiune romantică foarte calculată și calibrată să înduioșeze cuplurile, nu că ăsta ar fi neapărat un lucru rău. Însă discuția cea mai aprigă în jurul lui “Paperman” n-a fost pe tema scenariului, ci a tehnicii sale inovatoare, în care animația computerizată și cea desenată de mână se îmbină într-o încercare de a captura farmecul desenelor animate de altădată utilizând progresul tehnologic. Produsul final arată foarte bine, dar tot mă face să mă întreb… De ce? De ce să cheltuim atâția bani ca să facem animația 3d să arate ca și cum ar fi 2d, când ar fi putut, pur și simplu, să fie desenată în două dimensiuni de la bun început, cu rezultate similare? Încă un lucru care îmi scade din entuziasm e designul personajelor, același de 80 de ani și mai bine – fetele Disney, mai ales, arată ca și cum ar fi aceeași persoană cu coafuri interschimbabile, ca un manechin căruia i se pun diverse peruci. Știu că ăsta e stilul casei, dar nu e totuși timpul pentru un design nou? Până la urmă, “Paperman” e un filmuleț simpatic, dar foarte supraestimat.
“Fresh Guacamole” e o creație tipică pentru regizorul său, PES: un foarte scurt clip stop-motion fără vreun fir narativ prea dezvoltat, menit să ne arate felul neconvențional în care PES folosește diverse materiale. În primul lui film, “Sex pe acoperiș”, două fotolii făceau, ați ghicit, sex pe acoperiș. În “Guacamole”, la fel ca într-una din creațiile sale mai vechi, “Western Spaghetti”, obiecte necomestibile precum zaruri, grenade și mingi de golf devin ingrediente pentru gătit, pe baza unor analogii vizuale care amintesc de Jan Svankmajer și par foarte istețe și îndrăznețe când le vezi pentru prima oară, eu însă nu le văd pentru prima oară. Sunt convinsă totuși că oamenii nefamiliarizați cu munca lui PES vor găsi că acest scurtmetraj e inovativ și deștept, mai ales că are umor vizual cu duiumul, și e reconfortant să vezi un scurtmetraj oarecum experimental în atenția Oscarurilor. Totuși, e vorba de un filmuleț foarte scurt și destul de monoton, așa că PES e un câștigător improbabil al marelui premiu și pare că Academia a irosit un loc pe lista nominalizatelor, care ar fi putut fi oferit unui film mai elaborat.
“Maggie Simpson in the Longest Daycare” (regia: David Silverman) o aduce în prim-plan pe Maggie Simpson, bebelușul Familiei Simpson din serialul de mare succes cu același nume. În cele cinci minute ale filmului (care nu e încă disponibil online), Maggie își petrece ziua într-o creșă care aderă la filozofia obiectivistă a lui Ayn Rand, cu tot cu păpuși modelate după chipul și asemănarea scriitoarei cu pricina, și unde inteligența copiilor e măsurată la intrare de un computer ca să poată fi separați și încurajați (sau descurajați) conform potențialului, printre altele. E o bucățică oarecum amuzantă de umor Simpson-ian (deși foarte demodată- serios, îi mai pasă cuiva de Ayn Rand în anul 2013? Există mai mult de 2-3 membri ai publicului mai tânăr care să fi auzit măcar de Ayn Rand?), dar, venind din partea unei mașini de făcut bani precum “The Simpsons”, pare mai degrabă un mijloc de marketing corporatist decât o încercare artistică adevărată. E doar încă o scuză pentru a populariza brandul Simpsons, și încă una destul de transparentă. Încă un loc pentru un candidat la Oscar irosit, deci.
“Adam and Dog” e un proiect independent al unui animator de la studiourile Disney, Minkyu Lee, și spune povestea prieteniei dintre primul bărbat din lume, conform mitului biblic, și primul câine. Ca și Paperman, e un film care a avut parte de multe laude. Cel mai mult le va plăcea iubitorilor de animale: câinele e adorabil, iar câteva dintre obiceiurile câinești caracteristice (cum ar fi învârtitul pe loc înainte de a se culca) sunt ușor de recunoscut pentru oricine a avut vreodată un câine. Dragostea și loialitatea necondiționată a câinilor vor fi mereu un subiect bun pentru povești agreabile- problema e că mitul cu Adam și Eva nu e o poveste agreabilă, ci una extrem de misogină și cam perversă care insinuează că femeile sunt de vină pentru toate nenorocirile Pământului și că rasa umană e rezultatul unui incest sistematic între frați, copii și părinți (altfel nu iese la socoteală cum am ajuns să avem 7 miliarde de oameni pornind de la 2), și dacă tot o să continuăm să dezgropăm povestea asta, mi-ar plăcea să o văd reinterpretată în feluri interesante în loc să fie validată iar și iar de narațiuni convenționale. Ca să nu mai vorbim că filmul e foarte lent și în cele din urmă… m-a cam plictisit. Îmi pare rău. Cred că nu știu eu ce înseamnă artă, sau ceva de genul ăsta.
Singurul film studențesc din competiție e “Head over heels”, povestea unui cuplu de vârstă mijlocie care s-a îndepărtat atât de mult, încât el și ea locuiesc, la propriu, în lumi cu gravitație diferită: unul dintre ei merge pe podea, celălalt pe tavan. Dintre cele cinci nominalizate, ăsta e filmul care mi-a plăcut cel mai mult: premisa e destul de originală, protagoniștii o acceptă ca pe ceva normal (îmi place când lucrurile bizare nu sunt tratate ca fiind ceva ieșit din comun), iar criza din relația lor e rezolvată chiar de ei și nu printr-o intervenție providențială din exterior ca în “Paperman”. În loc de “Universul conspiră ca să aducă doi oameni împreună” avem “Universul conspiră ca să despartă doi oameni, dar ei fac eforturi să treacă peste obstacole oricum, pentru că se iubesc”. E un mesaj mult mai onest și real care reușește să fie și optimist. Și acest filmuleț e destul de lent, totuși, iar în ce privește aspectul și calitatea animației e cel mai puțin lustruit dintre candidate (marionetele nu arată prea grozav). Autorii lui sunt Timothy Reckart și Fodhla Cronin O’Reilly, absolvenți ai Școlii Naționale de Film și Televiziune din Marea Britanie, iar eu țin cu ei pentru că întotdeauna țin cu debutanții fără șanse.
Per ansamblu aș zice că avem de-a face cu niște nominalizate cam slăbuțe. Unii ar spune că e de bine că marile studiouri vor să facă, mai nou, și scurtmetraje – eu aș zice că e de rău. Filme mai interesante, cum ar fi „Oh Willy” al Emmei de Swaef, „The Eagleman Stag” de Michael Please, și „A Beautiful Day” de Don Hertzfeldt nu au fost nominalizate, deși ar fi meritat.
Câștigătorul se va decide, probabil, între „Paperman” și „Adam and Dog”, așa că, indiferent de rezultat, victoria e a casei lui Mickey Mouse, cel puțin în spirit.
