Îmi plac foarte mult festivalurile de film, și am petrecut multe ore festivaliere ca voluntar, spectator, jurnalist, ba chiar și cineast, dar n-aș putea zice că eu și Festivalul de film BFI din Londra am început cu dreptul. Mai fusesem acolo o singură dată, acum câțiva ani, când am ales un film la nimereală și s-a întâmplat să fie unul foarte prost făcut de băiatul lui David Cronenberg, ceea ce m-a convins, dacă mai era nevoie, că talentul cinematografic nu e ereditar. Anul ăsta am încercat să obțin o acreditare de presă, dat fiind că selecția includea și filme de animație. După ce am trimis o cerere stufoasă, am fost respinsă, așa că mi-am cumpărat, fără supărare, bilete la filmele vizate, la prețuri cam piperate. O săptămână mai târziu, când proiecțiile de presă începuseră deja, festivalul mi-a trimis un email în care mă soma să plătesc mai repede taxa de jurnalist acreditat. Nu mi-e clar dacă respingerea inițială a fost o greșeală (așa cum mi s-a spus) sau dacă rămăseseră cu acreditări nevândute, cert e că nu mi s-a oferit nici o compensație și nici n-am rămas cu impresia că Festivalul BFI ar fi din cale-afară de prietenos.
Asta nu știrbește, desigur, din sclipiciul selecției festivalului, care a inclus, atât în competiție cât și în afara ei, filme premiate la Cannes și Toronto, filme despre care se zvonește deja că vor câștiga Oscaruri, filme-vedetă, sau care se vor filme-vedetă în viitorul apropiat, producții britanice proaspete, filme ale unor regizori cunoscuți și adorați în mainstream sau în cinematografia independentă, debuturi, filme din întreaga lume, documentare, capodopere vechi restaurate, în fine, de toate și pe toate gusturile, plus covor roșu pe care au pășit celebrități internaționale. Ce mai, un adevărat paradis al cineastului. Eu însă m-am dus acolo pentru desene animate, și asta am și văzut, după cum urmează:
Moomins on the Riviera, regia Xavier Picard, Franța/ Finlanda
Personajele din acest film provin dintr-o serie de cărți și benzi desenate foarte iubită, scrisă de Tove Jansson și transformată mai târziu și într-un serial TV. Moominii sunt creaturi grăsulii, asemănătoare cu hipopotamii, care trăiesc în pace și armonie în valea Moominilor, înconjurați de alte personaje ciudate și drăgălașe. Din fericire, spre deosebire de alte serii populare, care au fost transformate recent de Hollywood în filme 3D kitschoase (de exemplu, Ștrumfii), Moominii au încăput pe mâna unei echipe care a păstrat spiritul și tonul lor inițial. Din punct de vedere vizual, filmul lui Xavier Picard seamănă a ilustrații de carte, cu tot cu designul stilizat din desenele originale ale lui Tove Jansson, iar povestea are același ritm liniștit și prietenos cu care sunt obișnuiți fanii seriei, fără o structură cinematografică clasică cu intrigă și deznodământ, și fără modernizări forțate.
Pretextul narativ e o călătorie a Moominilor spre o stațiune litorală de lux, dar filmul e mai mult o serie de scenete și glume decât o epopee cinematografică măreață. E greu de descris exact în ce constă atracția universului Moominilor, am putea spune că aventurile lor au o oareșce notă filosofică, dar sunt simultan suficient de simple și inocente ca să fie potrivite și pentru copii micuți. Am fost însoțită la proiecția „Moomins on the Riviera” de un fan înfocat al seriei, care a fost încântat de film. Eu una am găsit și motive de cârcotit. M-au deranjat în special stereotipurile plicticoase din jurul unui cuplu în care el e din cale-afară de gelos și ea e din cale-afară de superficială și ușor impresionabilă de sclipiciul bogăției. Nu e ca și cum lucrurile astea nu sunt prezente de 1547 ori în produsele culturale pentru oameni mari, am putea să-i scutim măcar pe copii de idei de forma „păzește-ți femeia, că acuși ți-o suflă un bogătan”. Dar din ce am înțeles, hibele astea există și în seria originală.
Am avut însă un zâmbet de la o ureche la alta pe majoritatea duratei filmului, iar restul publicului din sală (la o proiecție unde biletele s-au epuizat foarte repede) părea să fie de aceeași părere. Erau, desigur, o mulțime de oameni cu copii, dar și fără, inclusiv niște fete mai tinere decât mine care, pe scaunul de alături, povesteau cât de invidiate au fost de colegii de apartament pentru că au prins loc la Moomini. Iată deci că nu e nevoie de cine știe ce lucru ieșit din comun ca să mulțumești fanii de toate vârstele ai unei serii cu care au crescut mai multe generații. Tot ce trebuie să faci e să tratezi materialul-sursă cu nițică încredere.
Nota mea: trei stele din cinci
The Satellite Girl and the Milk Cow, regia Chang Hyung-Yun, Coreea de Sud
N-am fost de față când s-a scris scenariul pentru acest anime sud-coreean, dar îmi imaginez că lucrurile s-au petrecut cam în felul următor: scenaristul a ales câteva cuvinte din dicționar la nimereală, le-a scris pe niște bilețele, a amestecat bilețelele într-o pălărie și apoi a extras câteva cu care a alcătuit o compunere. Altfel nu-mi explic cum am ajuns să avem de-a face cu o vacă vorbitoare fugărită mai întâi de o sobă uriașă și de un individ înarmat cu o pompă de desfundat chiuvete, și apoi salvată de un satelit spațial și un sul de hârtie igienică- toate astea numai în primele cinci minute.
Odată ce te obișnuiești cu ciudățenia personajelor și a premisei, însă, devine evident că „Satellite Girl...” e în esență un film romantic destul de convențional și sentimental: un tânăr dezorientat, de profesie cântăreț, își caută perechea fără să-și dea seama că se află chiar sub nasul lui, în persoana unei fete excentrice care s-a îndrăgostit mai întâi de muzica lui și după aceea de el. Sigur, în cazul de față, băiatul s-a transformat în vacă de lapte din cauza atâtor dezamăgiri amoroase, iar fata excentrică e de fapt un satelit spațial, dar astea sunt detalii, toate idilele seamănă între ele- cred că festivalul ar fi trebuit să încadreze filmul în secțiunea „Love”, în loc de „Family”.
Animația e destul de țeapănă, romantismul un pic cam prea dulceag, iar elementele fantasy ale poveștii sunt cam dezlânate și nu prea duc nicăieri. Cu toate astea, e un film drăguț, care merită văzut fie doar și pentru cât de ieșite din comun sunt părțile care îl compun. Am petrecut multe minute pe parcursul vizionării pur și simplu cu gura căscată, minunându-mă de imaginația suprarealistă a creatorilor lui. Câte filme romantice ați mai văzut în care protagonistul să poată spune oftând: „Eu sunt o vacă, ea un satelit spațial- relația noastră n-are cum să meargă”? Vrăjitori înțelepți ați mai văzut, dar ați mai văzut vreunul care era simultan un sul de hârtie igienică? Și așa mai departe.
Nota mea: 2 stele și jumătate din cinci
Song of the Sea, regia Tomm Moore, Irlanda
Pentru mine, atracția festivalului a fost premiera europeană a filmului „Song of the Sea„, regizat de Tomm Moore, pe care așteptam să-l văd de multă vreme. (Peste drum de noi, se petrecea atracția principală pentru majoritatea celorlalți cetățeni prezenți la festival, și anume gala de închidere: „Fury” cu Brad Pitt, la a cărui proiecție a fost prezent și starul sus-numit, printre alte vedete. Toată piața Leicester era plină de oameni care așteptau să arunce și ei un ochi la covorul roșu.)
Tomm Moore și echipa lui de la studioul irlandez Cartoon Saloon au creat și „The Secret of Kells”, nominalizat la Oscar în 2010, și , la fel ca „Secret of Kells”, „Song of the Sea” arată absolut minunat. Cred că e nevoie de cineva cu mai multe cunoștințe de teoria artei decât mine să vă poată descrie exact stilul grafic al filmului, tot ce pot să vă spun eu e că e foarte, foarte frumos, într-un fel aproape magic. „Song of the Sea” e însă mult mai bun din punct de vedere al scenariului, cu o poveste mai bine legată și cu personaje mai bine scrise. Încă nu s-a terminat anul, dar eu cred că mi-am ales deja filmul animat preferat pe 2014. Din păcate nu știu să vă spun când și cum ați putea să ajungeți să-l vedeți, dar vă recomand să nu-l ratați dacă auziți că apare la un cinematograf pe lângă voi.
Ca și „Secret of Kells”, și „Song of the Sea” se inspiră din folclorul irlandez, de data asta dintr-o legendă despre selkies, femei-foci care se căsătoresc pentru scurtă vreme cu pământeni, dar apoi trebuie să-i părăsească pentru a se întoarce în valurile mării. În filmul lui Tomm Moore, un băiețel pe nume Ben află că sora lui mai mică, Saoirse, e pe jumătate selkie, și că de puterile ei magice, moștenite de la mama lor, depinde salvarea altor creaturi de basm din Irlanda.
Am citit un interviu în care regizorul îl menționa pe Hayao Miyazaki printre influențe, și, în ciuda faptului că a devenit o modă să compari orice cu producțiile Studio Ghibli, în cazul de față influența se vede: în afară de filmele lui Miyazaki, nu-mi amintesc să mai fi văzut o animație care să-mi stârnească în așa măsură interesul și entuziasmul pentru folclorul unei țări străine mie. Și, tot ca în filmele lui Miyazaki, în „Song of the Sea” nu există personaje 100% negative sau rău pur (iar felul în care e desenată și animată o vrăjitoare-bufniță îmi amintește de Yubaba din „Spirited Away”). Toate astea n-ar fi funcționat însă dacă scenariul n-ar fi reușit atât de bine să mă facă să-mi pese de personaje.
Nota mea: patru stele din cinci
Festivalul BFI s-a petrecut între 8 și 19 octombrie și a adus sute de filme la 17 cinematografe din Londra. Secțiunea Family a mai inclus un anime („Giovanni’s Island”, un film japonez despre al Doilea Război Mondial), „Yellowbird”, o animație 3d despre care nu știu mai nimic, dar care pare să fie o comedie a la Hollywood, o proiecție aniversară a „Fermei Animalelor” din 1954, făcută de animatorii britanici John Halas și Joy Batchelor, și un program de scurtmetraje, dar bugetul meu s-a oprit aici. Marele premiu al competiției festivalului a fost câștigat de filmul rusesc „Leviathan”, regizat de Andrei Zvyagintsev. (Restul câștigătorilor aici)