Acasă Animatia romaneasca Jurnal de producție stop-motion – episodul patru

Jurnal de producție stop-motion – episodul patru

246
0
|||
|||

 

A doua ședință de filmare pentru filmulețul nostru stop-motion a adus îmbunătățiri semnificative:
• Am înlocuit luminile de pe platou cu LED-uri aduse de prietenii mei fotografi Eugene și Talv, așa că imaginea a scăpat de tenta gălbuie pe care o avea din cauza lămpilor de birou de la prima noastră încercare.

• Am conectat aparatul de fotografiat la un laptop cu un cablu USB și l-am declanșat de la distanță prin intermediul unui software Canon, ceea ce ne-a scăpat de tremuriciul produs de apăsatul butonului.
• Ne-am învățat minte să ținem animatorul la distanță de platou când facem poza, așadar am redus și umbrele peste imagine cu care avusesem de furcă data trecută.
Am rezolvat, deci, problemele tehnice legate de aparatură și iluminat și iată-ne gata să filmăm cu adevărat, doar că adevăratele piedici abia acum au început să apară. Vedeți dumneavoastră, nefiind eu obișnuită să lucrez cu obiecte fizice, supuse legilor gravitației, când fac animație, m-am văzut brusc pusă în fața situației în care marionetele mele se încăpățânau să nu se comporte în realitate așa cum le desenasem eu în storyboard-ul meu. Dintele nostru trebuia să coboare încet ziarul pe care îl citea și să-l pună pe masă- pas de fă ziarul să stea în poziția în care trebuie pe tot parcursul acestei mișcări! Apoi, atât dintele cât și prăjitura trebuiau să se urce și să coboare de pe canapea, lucru destul de anevoios cu picioarele lor scurte și neîndemânatice. Apoi, care e mecanica mersului unei creaturi cu trei picioare, cum am construit eu (pentru echilibru) prăjitura malefică? Și așa mai departe.

Ne-am apucat să lipim cu bandă adezivă marionetele în unele poziții cu echilibru mai precar, ceea ce, desigur, aducea noi probleme, și anume că trebuia să facem poza repede, cât ține banda adezivă, și să avem grijă ca acest mijloc ajutător să nu se vadă în imaginea finală. Într-un studio stop-motion adevărat există fel de fel de mecanisme de sprijin pentru marionete, dar de unde să ne putem permite noi așa ceva?

Toate astea au făcut lucrurile să se prelungească pe termen nedefinit, din cauză că eram mereu nevoiți să punem la loc un obiect care s-a mișcat cum nu trebuia și să o luăm de la capăt. Responsabilitatea pentru planificarea defectuoasă îmi aparținea, evident, în principal mie, ca scenarist-regizor ce mă găseam, dar odată ce te găsești la locul faptei e cam târziu să-ți spui în gând „Ar fi trebuit să testez toate mișcările astea în prealabil”. Iar în asemenea momente, buna dispoziție care însoțește o filmare de voie începe să se topească precum ciocolata uitată în buzunar pe timp de vară. Veselia care ne însoțise pe tot parcursul primei filmări s-a cam transformat în bombănit și pe alocuri disperare, iar unul dintre colegii mei, enervat că era nevoit să pună la loc ziarul pentru a enșpea oară, a strigat „Nu mai pot! M-am săturat!” sau ceva de felul ăsta, cu atâta patos, că începusem să mă tem pentru integritatea fizică a bietului meu dinte, sau măcar a ziarului.

Această schimbare de atmosferă a adus la suprafață altă lecție esențială pentru aventura noastră animată: că răbdarea e ingredientul-cheie, lucru pe care ar fi trebuit să-l bănuim când ne-am apucat de stop-motion. De fapt, cu toții eram convinși că avem răbdare și entuziasm berechet, dar asta înainte să ne vedem în situația de a mișca niște brațe de sârmă cu 1 mm la fiecare 5 minute, obosiți și morocănoși, așa cum se cade unor oameni care muncesc neplătiți într-o sâmbătă. În fine, de bine, de rău, am rezistat pe baricade și am terminat câteva secvențe, ba nici măcar n-au ieșit din cale-afară de rău, căci toți ne-am declarat mulțumiți, în linii mari, când am văzut montat rezultatul zilei de filmare- dar asta mai mult din greșeală. (“Ne-am împiedicat și am căzut până la urmă într-un rezultat OK, dar dacă am fi căzut în altă parte?” mi-a zis același coleg cu reproș.)

Așa că mi-am luat angajamentul solemn ca pentru următoarea zi de filmare, care va avea loc peste trei săptămâni, să planific totul la sânge, și să fac un nou storyboard care să sfideze mai puțin legile fizicii. Mi-am exprimat, de asemenea, dorința de a refilma de la zero toate secvențele pe care le filmasem deja, pentru un rezultat mai de calitate și mai puțin bâjbâit, ceea ce bănuiesc că n-a fost departe de a le produce un atac de cord tovarășilor de echipă, puși în situația de a avea din nou de-a face cu afurisitul de ziar. Au fost, însă, de acord cu mine că dacă vrem să avem, la sfârșit, un scurtmetraj cu cap și coadă de care să putem fi mândri (și pe care să-l putem pune în showreel), e esențial să îmbunătățim tot ce-am făcut până acum. După cum puteți observa, un laitmotiv al acestui proiect e că la fiecare nouă etapă ne dăm seama de lucruri pe care ar fi trebuit să le facem de la bun început. Dar dacă am ajuns până aici, n-o să ne înecăm la mal! Să vedem, deci, ce ne aduce ședința de filmare numărul trei, în episodul următor.

-va urma-

 

Jurnal de producție stop-motion – episodul trei (FOTO)
Jurnal de producție stop-motion – episodul doi (FOTO)
Jurnal de producție stop-motion – episodul unu (FOTO și VIDEO)

 

nadiabarbu.com

nadiabatecampii.wordpress.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here