„Kubo and the Two Strings” e un film din cale-afară de frumos. Cred că o să folosesc cuvântul „frumos” și derivatele lui o groază în recenzia asta, pentru că nu există altul mai potrivit care să descrie ce-au reușit animatorii de la Laika.
Dacă ar fi să judecăm numai după măiestria vizuală, „Kubo” e clar filmul anului. Am petrecut mare parte din durata lui pur și simplu holbându-mă cu gura căscată la minunile care se petreceau pe ecran, un univers de marionete și efecte pe calculator unde păsări de hârtie prind viață, corăbii făcute din frunze de toamnă despică valurile și măștile nemiloase ale adversarilor strălucesc în întuneric. Designul personajelor e original, decorurile îți taie răsuflarea, animația e grațioasă. Am zis deja că e totul extrem de frumos, da?
În ce privește povestea care animă (ahâm) această lume de vis, lucrurile sunt mai complicate. Studioul Laika a avut întotdeauna oareșce dificultăți în a croi scenarii care să se ridice la înălțimea talentului animatorilor. Poveștile melancolice și un pic înspăimântătoare sunt mai pe gustul lor decât comediile, dar cum piața animației mainstream e aproape exclusiv una de comedie, probabil că și oamenii de la Laika se simt constrânși să adauge o doză zdravănă de umor, iar până acum le-a fost cam greu să găsească echilibrul corect între ingrediente.
Din punctul ăsta de vedere, „Kubo” reușește cel mai bine să se apropie de rețeta câștigătoare, deși încă n-a ajuns acolo cu totul, zic eu. De la jumătate încolo, filmul devine un pic prea sentimental, și ocazional întâmplările din scenariu își pierd coerența. Unele dialoguri se lungesc prea mult, ca și cum scenariștii s-ar fi jenat să întrerupă personajele din conversație. De asemenea, mare parte din eficiența narațiunii se sprijină pe entuziasmul Luceafărului lui Eminescu mai la începutul poeziei, adicătelea fantezia antropocentric-idealistă că iubirea umană (și condiția umană în general) ar fi ceva de invidiat.
În orice caz, indiferent cât de buni povestitori sunt scenariștii filmului, e clar că au un respect profund pentru meseria de povestitor: Kubo nu luptă cu pumnii, ci e un erou mai neobișnuit, a cărui superputere și armă constă în a spune povești. Apoi, ni se spune, toți oamenii sunt și ei niște povești în sine, alcătuiți din amintirile lor și ale altora (iar poveștile pot fi schimbate și rescrise).
Până la urmă, chiar dacă Kubo nu reușește să facă tot ce își propune, e un film unic, fără modele și probabil fără imitatori, așa cum mă îndoiesc că va mai fi altul în cinematografele mari prea curând- cel puțin nu până la următoarea producție Laika.
