Leeds Animation Workshop e un studio britanic independent și non-profit care se ocupă cu animații educative din anii 70: în 2013, și-au sărbătorit a 35-a aniversare. Le-am descoperit filmele la Festivalul de Film Feminist din Londra, unde am avut ocazia să văd Give us a Smile (Zâmbește-ne) și Through the Glass Ceiling (Prin tavanul de sticlă). Așa că le-am scris ca să le cer un interviu, iar Terry Wragg, membru fondator al studioului, a acceptat să stea de vorbă cu mine.
35 de ani, 40 de filme
Fondatoarele Leeds Animation Workshop erau un grup de femei care activau în mișcarea pentru drepturile femeilor din vremea respectivă, iar unele dintre ele aveau și puțină experiență în animație. Terry își amintește: „Tocmai îmi dădusem demisia de la un job de birou și a doua zi, în autobuz, m-am întâlnit cu o cunoștință. Am întrebat-o unde merge, iar ea mi-a răspuns că se duce să facă un film animat. Vreau și eu să fac desene animate! am zis, și ea mi-a răspuns, Vino cu mine!” Animația este și a fost o formă de exprimare artistică destul de scumpă, dar, în comparație cu filmele live-action, care necesitau echipament mai elaborat și mai scump, animația s-a dovedit o opțiune mai ieftină. „Mai ales ca femeie și mai ales dacă nu erai bogată, era foarte greu să ai acces la echipament de filmare, dar puteai să faci rost de hârtie și culori.” În plus, filmele animate sunt un mijloc eficient de a transmite un mesaj.
Când grupul a trecut la treabă, se numea inițial Grupul de Film pentru Creșe, iar scopul lor principal era să promoveze necesitatea creșelor pentru copii, una dintre revendicările mișcării feministe. După ce a devenit Leeds Animation Workshop, în agenda lor și-au făcut rost și alte probleme sociale. De la începuturi și până în present, Leeds Animation Workshop a produs aproximativ 40 de filme animate educative pe diverse teme: ecologie, familie, protecția copilului, sănătate și siguranță la locul de muncă, rasism, imperialism, violența și hărțuirea în școli, și bineînțeles probleme legate de egalitatea de gen cum ar fi egalitatea la locul de muncă și combaterea hărțuirii sexuale. “Am făcut mereu filme cu mesaj, dar numai cu mesaje în care credeam și noi, niciodată doar un calup de informație și-atât”, spune Terry.
Unele dintre filmele lor, cum ar fi Give us a smile, care tratează problema violenței împotriva femeilor, precum și cele împotriva violenței domestice și abuzului copiilor au fost folosite în ședințe de pregătire a poliției. Alte producții, precum cele pe tema suportului emoțional de care au nevoie persoanele care au suferit un deces în familie, sunt recomandate de organizațiile caritabile care lucrează cu astfel de cazuri. E greu de măsurat în cifre impactul pozitiv al unor asemenea filme educative, însă membrele echipei au știut că sunt pe calea cea bună când au început să primească telefoane de mulțumire pentru munca lor utilă.
Singurul punct de intersecție al unor mulțimi diverse
Cum a întâmpinat industria de animație britanică un grup de animatoare femei care aveau un mesaj progresist de transmis? “Multă vreme n-am avut nici un fel de contact cu lumea animației. Ne aflam la Leeds, la sute de kilometri distanță de cel mai apropiat animator!” La vremea respectivă, femeile erau o prezență extrem de rară printre animatori, și la fel de rare erau și studiourile bazate pe colaborări între artiști sau grupurile de cineaști care să abordeze probleme sociale. În cuvintele lui Terry, Leeds Animation Workshop era “o diagramă Venn cu un singur punct de intersecție”. Terry își amintește un eveniment de la începuturile studioului, când filmul lor anti-nuclear “Pretend you’ll survive” (Prefă-te că o să supraviețuiești) a participat la prestigiosul Festival de Film de la Londra, parte dintr-o selecție intitulată “Cele mai bune animații britanice”. Atât în proiecția cu pricina, cât și în următoarea (“Cele mai bune animații din lume”), reprezentantele Leeds Animation Workshop erau singurele regizoare femei. Mai mult decât atât, protagonista lor era singura femeie îmbrăcată și/sau care nu era prezentată desfășurând munci casnice dintre toate personajele din filmele proiectate: „Unele erau în costum de baie, altele dădeau cu aspiratorul- ba îmi amintesc că într-un film era o femeie care era și în costum de baie și dădea și cu aspiratorul.” Deși situația s-a mai îmbunătățit de la începuturile Leeds Animation Workshop, femeile-animator sunt în continuare în minoritate în proporții zdrobitoare.
De-a lungul anilor 80, Terry și colegele ei au criticat deseori alți animatori pentru manifestări rasiste sau misogine și au stârnit multe dezbateri, în special prin intermediul revistei sindicatului animatorilor. Dezbateri se petreceau și în interiorul studioului. „La un moment dat, câțiva dintre bărbații care lucrau la laboratorul de developare au refuzat pentru o vreme să ne developeze filmul, acuzându-l de sexism împotriva bărbaților!”
Arta și meșteșugul de a face animație
“Toată lumea mi-a spus să nu mă duc la facultatea de arte, pentru că n-o să pot trăi din așa ceva, și totuși din asta am trăit cam întreaga viață”, spune Terry, care nu avea nici un fel de pregătire în film când a început treaba la Leeds Animation Workshop, și nici vreo diplomă în arte plastice (pe care însă a obținut-o mai târziu). “Ca orice altă formă de artă, și animația poate fi învățată practic, din mers. Te poți perfecționa, dar niciodată nu încetezi să înveți lucruri noi. Majoritatea pionierilor animației au învățat tot așa- n-aveau cum să meargă la facultatea de animație din moment ce nu exista așa ceva pe vremea lor.” Toate filmele făcute de Leeds Animation Workshop sunt realizate prin metode tradiționale, cu obiecte fizice sau desene pe hârtie, filmate la început pe peliculă, iar mai târziu cu o cameră digitală.
Leeds Animation Workshop a organizat și lecții de animație. „E minunat să predai unor oameni care n-au mai făcut animație până acum. Sunt atât de fericiți când văd că reușesc să dea viață unui obiect sau desen și să-l pună în mișcare!” Am întrebat-o pe Terry dacă ea sau vreuna din colegele ei s-au gândit vreodată să se ocupe de animație într-un studio comercial, pentru profit. „Nu, procesul de fabricație al animației e destul de plictisitor! Dacă nu te interesează subiectul filmului la care lucrezi, de ce te-ai supune singur la așa ceva? De ce să desenezi o mie de perechi de pantaloni doar ca să faci o reclamă la conserve cu fasole? Știu că unora le place. Dar filmele pe care le-am făcut noi au necesitat multă muncă și resurse din partea noastră, și n-am fi investit atâta efort în ceva care ni s-ar fi părut nouă că nu merită.”
Cineaști independenți, după recesiune
Dintre membrii inițiali ai Leeds Animation Workshop, Terry Wragg e singura care a rămas acolo până în zilele noastre: colegele ei s-au împrăștiat care încotro după ce reducerile de buget omniprezente în Marea Britanie, care au urmat recesiunii, au afectat grav perspectivele studioului. Producțiile pentru care studioul s-a făcut cunoscut sunt momentan suspendate, deși Terry speră că vor putea porni din nou odată ce norocul le va zâmbi din nou. Acum, Workshop-ul e un loc unde artiști, voluntari și animatori vin în căutare de ajutor pentru proiectele lor personale, mai puțin ambițioase.
Înainte de criza economică, principala sursă de finanțare a Workshopului erau bursele acordate de organizații caritabile sau din fonduri guvernamentale care susțineau mesajul filmelor lor. În anii 80, studioul a beneficiat și de o schemă de finanțare care sprijinea cooperativele de cineaști, atâta timp cât puteau dovedi că sunt implicați în etape diferite ale producției de film: „Era foarte util pentru noi pentru că nu era un fond legat de o producție anume, aveai posibilitatea să experimentezi un pic. De asta au nevoie artiștii, iar societatea are nevoie de artiști. Nu putem avea o societate sănătoasă fără cineaști, pictori, etc, așa că trebuie să îi menținem în viață, nu doar să le oferim un job și apoi să-i lăsăm să moară de foame până la următorul. Dacă stai să te gândești bine, societatea are nevoie de cetățenii ei în general, nu doar de artiști, și trebuie să îi sprijine.”
Întru echilibru jurnalistic, am încercat să pun problema dintr-o perspectivă contrară celei exprimate de Terry: de ce ar trebui statul să sprijine artiștii? În fond și la urma urmei, fac ce le place, deci munca lor e mai mult un hobby, și nu ajută pe nimeni în mod direct. De ce să fie artiștii plătiți, în fond și la urma urmei? “Fotbaliștii sunt plătiți, și pare că le place să joace fotbal, de ce n-am plăti și artiștii?” îmi dă Terry replica. Un lucru e sigur: cineaștii din țările europene care până acum finanțau producția de film vor fi nevoiți să găsească noi mijloace de a se întreține, poate după modelul artiștilor din industria muzicală, care vând mp3-uri pe Internet. (Oare Kickstarter să ne fie salvarea? Sau Vimeo On Demand?) Între timp, Leeds Animation Workshop e ținut în viață de Terry Wragg și încă nu se dă bătut: a rezistat pe baricade peste 35 de ani, și cine știe ce schimbări în industria de film și de animație va mai vedea încă.
