Ce-ar fi dacă aş fi o prinţesă medievală, închisă în turnul unui castel gotic, iar tu ai fi un animal magic, pe care marea vrăjitoare l-a condamnat să hoinărească prin lume în căutarea dragostei? Ce-ai zice de nişte costume simple şi un peisaj plin de lumină şi culoare?
Tu ce poveste ai inventa? Aceasta este provocarea pe care Michel Ocelot ne-o lansează prin intermediul filmului său „Les Contes de la Nuit” (2011, 84 min.). Acest teatru de umbre – animaţie cu siluete – a fost singurul film francez selectat în competiţia celei de-a 61-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, în cadrul căruia a primit 8 nominalizări.
Michel Ocelot (n. 1943) şi-a dedicat întreaga carieră domeniului animaţiei, fiind pentru prima dată descoperit de publicul larg în 1998, odată cu lansarea primului său lungmetraj: „Kirikou et la Sorcière” (Kirikou şi vrăjitoarea), urmat de „Princes et Princesses” (Prinţi şi Prinţese), o selecţie de poveşti străvechi redate prin siluete, şi „Kirikou et les Bêtes Sauvages” (Kirikou şi animalele sălbatice). În 2006 termină cel de-al patrulea lungmetraj „Azur et Asmar”, prezentat în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs.
În cadrul filmului „Les Contes de la Nuit” – prima animaţie 3D – un băiat, o fată şi un tehnician, în spaţiul unui mic cinema care pare abandonat, dau viaţă imaginaţiei, inventând de fiecare dată o nouă poveste, a căror personaje principale sunt cei doi tineri. Pentru a realiza acest lucru, aceştia se documentează, caută inspiraţie pentru decoruri, costume, şi transformă o noapte obişnuită într-una de poveste, în care orice este posibil: vrăjitoare, zâne, fete de împărat, animale magice, muzică fermecătoare, inventând încercări nebănuite în clasica luptă dintre bine şi rău. Toate acestea sunt o reprezentare a procesului creator al artistului desenator. Înainte de începutul aventurii, Ocelot ne pune să aşteptăm în faţa unei cortine roşii, inducând emoţia surprizei unei piese de teatru.
Filmul reia stilul timpuriu folosit în „Princes et Princesses” (2000) cu siluete negre, inspirate de arta egipteană, plasate pe un fundal creat într-o explozie de culori şi modele caleidoscopice. Ochii sunt angajaţi într-un dialog al privirilor, fiind singurul mijloc de redare a expresiilor şi sentimentelor. Dialogurile sunt simple şi uneori poate prea previzibile. Siluetele negre, impersonale, sunt portiţa oferită privitorilor pentru a pătrunde în poveste şi a intra în pielea personajelor.
