Scrieți, băieți, numai scrieți, le-a zis Ion Heliade Rădulescu scriitorilor din patrie pe vremea când se potcovea puricele la un picior cu 99 ocale de oțel și tot i se părea că-i ușor. Pe același principiu, le-aș zice și eu compatrioților mei interesați de desene animate: Animați, băieți și fete, numai animați!
Nu de alta, dar filmele de animație românești, mai ales lungmetraje, sunt atât de rare încât simpla lor existență, atunci când apar, e motiv de bucurie. Anul ăsta s-a lansat Mercy Street/ Strada Speranței (regia: Ștefan Buzea și Alexandru Ducu Buzea), promovat drept primul film românesc stereoscopic. Din păcate, eu nu l-am văzut în 3D, așa că despre aspectul ăsta nu pot să ofer nici o părere. Am rămas însă cu impresia că Mercy Street e, după multă vreme, primul film animat din România care își propune să atragă un public mai larg (spre deosebire de filmele Ancăi Damian, care aparțin cinema-ului ‘arthouse’, cum zice americanul).
Scenariul bifează toate etapele obligatorii ale unei producții pentru copii: eroul inocent și curajos, personajul negativ malefic, o călătorie plină de aventuri, un mesaj despre prietenie și bunătate, câteva animăluțe pufoase care oferă momente amuzante după gust, etc. Decorul e un oraș european de localizare incertă, în care Lorenz, un băiețel pasionat de muzică, îl înfruntă pe domnul Marcus, șeful sinistru al unei companii miniere producătoare de cutremure (cetățean de rând vs corporație malefică și posibil poluantă e, din nou, un conflict clasic în filmele de tot soiul).
Influența cea mai vizibilă, atât vizual cât și în unele personaje și elemente ale poveștii, sunt filmele studioului irlandez Cartoon Saloon, mai ales The Secret of Kells. Aș zice că producătorii și-au ales un model foarte bun, deși, bineînțeles, sunt încă departe de a se compara cu el în orice fel. Mercy Street e vizibil un film cu buget redus, ceea ce se reflectă destul de evident în designul personajelor și calitatea animației, dar e clar și că s-a muncit foarte mult la el. Per ansamblu, am putea spune că e un film care constituie un pas încurajator înspre animația competentă și diversă pe care ne-o dorim cu toții și în România. Sau, în fine, nu știu de voi, dar eu mi-o doresc cu siguranță.
Dar… există două probleme care îmi afectează optimismul, una fiind vocile, unde calitatea actoriei se face remarcată, dar nu în mod pozitiv (ca să fiu diplomată), în așa măsură încât distrage atenția de la poveste. Nu cred că e neapărat vorba de o problemă specifică pentru Mercy Street: sincer, nu mi-amintesc să fi văzut vreodată o animație cu voci românești jucate corespunzător. Am ajuns să cred că actorii români pur și simplu nu știu cum să joace doar cu vocea, sau poate că regizorii români nu se pricep să-i îndrume. Oricare ar fi adevărul, rămânem întotdeauna fie cu prestații robotice și lemnoase, ca ale unor discursuri la serbarea școlară, fie dimpotrivă, cu țipete și exagerări care l-ar face și pe Nicolas Cage în Wicker Man să pară subtil (în Mercy Street avem parte de mostre din ambele abordări). Probabil că e o chestiune care nu va fi rezolvată pe termen scurt: e nevoie de training și de mai multă atenție acordată vocilor pentru animație ca formă de actorie diferită, pentru care e nevoie de talente diferite.
Altă problemă e că filmul conține și ceva rasism, sub forma unor africani cu buze uriașe, răsfrânte, care bat la tobe încontinuu, au „probleme cu biroul de imigrări”, tendințe delincvente și rolul de element comic în poveste. Dacă, să zicem, americanii ar fi făcut un film în care niște imigranți ilegali români cam tăntălăi care cântă la acordeon pe stradă se gândesc să-și jefuiască prietenul american (chiar dacă se răzgândesc după aia), cred că opinia publică din România ar fi sărit ca arsă, așa cum a făcut de atâtea ori în situații similare. Iată însă că nu suntem la fel de atenți la stereotipurile pe care le avem noi despre alții. Am auzit și eu gluma celebră (scornită de români, de altfel) cum că suntem cu 50 ani în urmă față de „Vest”, dar ar cam fi timpul ca sensibilitățile culturale românești să depășească momentul „Tintin în Congo”.
Ori de câte ori am stat de vorbă cu oameni din lumea filmului în Marea Britanie, cinematografia românească mi-a fost lăudată intens (poate spre surprinderea multor români), însă animația noastră, sau ceea ce ar putea ea să devină, rămâne în continuare o necunoscută. Dar începutul există. Până la urmă, rămâne cum am stabilit: animați, băieți (și fete), numai animați!
