de Ana-Maria Uluceanu
Într-o lume în care sloganurile de felul „College Begins in Kindergarten” (tradus drept „Facultatea începe de la grădiniță”) încep să nu ni se mai pară o anomalie, ci principii evidente, alegerea regizorului Mark Osborne de a înfățișa povestea Micului Prinț, în jurul căreia contruiește o lume actuală, în care nici măcar copiii nu mai „beneficiază” de copilărie, nu poate fi decât oportună.
După începutul fidel cărții lui Antoine de Saint-Exupery – în care aviatorul, prăbușit în mijlocul unui deșert, are parte de o întâlnire neașteptată cu Micul Prinț – filmul ne „obligă” să ne familiarizăm cu o a doua poveste care, aparent, nu are vreo legătură cu prima secvență. Astfel, luăm contact cu emoțiile atent controlate ale unei Fetițe (întrucât nu poartă vreun nume în film) dinaintea examenului pentru intrarea într-o școală de prestigiu, examen al cărui rezultat dezamăgitor necesită continuarea studiului și disciplinei absolute și în timpul vacanței de vară. Planul este bine pus la punct de către mama sa, care nu îngăduie ca ceva să fie vreodată lăsat la voia întâmplării, stabilindu-i activitățile, toate neapărat utile, ce vor umple fiecare minut prețios ce o aduce pe Fetiță mai aproape de succes.
Totul decurge conform Planului, până într-o seară în care Fetița e introdusă în curioasa poveste a vecinului său, un bătrân considerat de vecinii săi desuet, însă cuprins în continuare într-un univers propriu ce trezește nostalgia unor vremuri apuse. De aici, o prietenie se înfiripă între cei doi – în ciuda faptului că în Plan, o prietenie era programată abia în vara anului următor – ce întrerupe meticulozitatea pragmatică a zilelor Fetiței, dar care îi redă acesteia „dreptul” la imaginație și spontaineitate. Împreună cu bătrânelul de alături, care se dovedește să fie aviatorul din povestea lui de Saint-Exupery, cei doi se bucură de orișice lucru, aproape în mod copilăresc am spune, dacă nu ne-am aminti că filmul pledează întocmai împotriva stagnării curiozității și fascinației față de lume, indiferent de vârsta celui ce o privește și contemplă.
Odată ajunși la finalul trist, deja cunoscut, al Micului Prinț, micuța suferă o dezamăgire, în timp ce bătrânelul suferă de-a dreptul, fiind internat în spital. Pentru a se revanșa față de vecinul său ațintit la pat, Fetița pleacă în căutarea Micului Prinț, pentru a se rătăci în orașul adulților, unde nu există toleranță pentru nimic din ceea ce nu se dovedește necesar și apoi eficient.
Finalul este, desigur, unul fericit. Însă, dincolo de sfârșit, dar și de încântătoarea animație stop-motion cu care este spusă povestea Micului Prinț și de cea CG ce ne arată lumea „actuală” care bucură și stimulează vizual, se află un tâlc greu de suportat: Esențialul este invizibil pentru ochi, fapt din ce în ce mai greu de înțeles astăzi, când totul trebuie să se afle sub control. Criza creativității din școli nu este un subiect necunoscut, precum nu este nici atitudinea copleșitoare a unor părinți și profesori (de fapt, a unei întregi mentalități) asupra copiilor ale căror minți ar trebui să fie încurajate, și nu limitate. Aceștia sunt probabil factorii ce conduc la „dezvoltarea” unor viitori adulți inflexibili, unilaterali și în cele din urmă… nefericiți. Micul Prinț este recontextualizat tocmai pentru că lumea noastră devine fadă prin contrast cu povestea lui de Saint-Exupery. Totodată, el este și un strigăt pentru o re-evaluare a principiilor contemporane. Micul Prinț este, într-adevăr, o poveste de copii despre lumea adulților, dar din care pot învăța deopotrivă copiii și părinții.