Lungmetrajul cu oaia Shaun e un film de modă veche, și spun asta ca un compliment, în linii mari. Dacă v-ați plictisit de glume cu referințe la cultura pop americană (care n-or să vă facă să râdeți dacă nu sunteți la curent cu tot ce e ultimul răcnet în State) ca în majoritatea filmelor animate din ziua de azi, aflați că „Shaun the Sheep” n-are dialoguri inteligibile deloc- numai gaguri vizuale în buna tradiție a desenelor animate cu Tom și Jerry, Looney Tunes și alte chestii de pe timpuri cu care am crescut cu toții. Povestea e foarte simplă și ușor de urmărit. Și în timp ce toate animațiile contemporane sunt mega-lustruite de calculator, „Shaun the Sheep” nu te lasă să uiți că animatorii s-au jucat, în esență, cu jucării adevărate.
Asta îmi place cel mai mult la „Shaun…” și la producțiile Aardman în general: poți să vezi amprente în plastilină, textura materialelor din care sunt făcute hainele personajelor, fibrele din blana oilor. Ca să nu mai vorbim că o asemenea tehnică se potrivește de minune și cu scenariul filmului, în care Shaun și alte ovine călătoresc în Marele Oraș ca să-l aducă înapoi pe Fermierul lor morocănos și să-l facă să aprecieze din nou viața simplă de la țară, în mijlocul animalelor sale de fermă. Ce metodă mai bună de a aduce la viață o asemenea poveste decât lăsând la vedere faptul că avem de-a face cu un meșteșug manual?
În ce privește povestea, însă, dezavantajul abordării cât mai… să-i spunem, rustice, și reduse la elementele de bază, e că dacă ești, ca mine, un om în toată firea care a văzut o groază de desene animate la viața lui, s-ar putea să te simți vag nerăbdător și/sau plictisit, pentru că o să poți cu siguranță să prezici nu doar momentele acțiunii la modul general, ci și poantele a numeroase glume individuale. Shaun e genul de film în care găsim glume cu pârțuri, femei care simt o ciupitură pe fund și se întorc să plesnească primul bărbat care le iese în cale, o scenă într-o sală de operații care pare picată din filmul cu „Mr. Bean”, etcetera, etcetera. Iar ăla rău e un hingher însetat de sânge, ca într-o grămadă de alte filme pentru copii- majoritatea mai vechi. V-am zis că „Shaun” e un film de modă veche, nu? ( Recunosc, ca bucureșteancă ce mă găsesc, nu pot să nu văd nițică ipocrizie în atitudinea anti-hingheri a scenariștilor din Vest: pariez că nu și-ar dori niciunul să locuiască într-un oraș plin de câini fără stăpân, și că dacă s-ar trezi într-o asemenea situație, ar cere repede să vină hingherii.) Dar copiilor care erau în același cinematograf cu mine l-a plăcut filmul din cale-afară. „A fost superextraordinar!” a strigat un băiețel lângă mine când ieșeam. Și până la urmă părerea lor contează mai mult, ținând cont că publicul țintă al lui „Shaun”, în variantă TV sau film, sunt copii mai micuți decât publicul-țintă al majorității filmelor de animație care ajung în cinematografe.
Totuși, chiar dacă debutul cinematografic al oii Shaun nu e neapărat la fel de reușit ca „Evadare din coteț” sau filmul cu Wallace și Gromit, Aardman a făcut treabă bună și de data asta. E un film distractiv, vesel, drăgălaș și plin de energie, care poate fi recomandat călduros familiilor cu copii, fanilor Aardman și celor interesați de arta animației în general și de stop-motion în particular- nu neapărat în ordinea asta. Aardman e un studio cu o voce unică printre producătorii de filme animate de largă distribuție, și, indiferent care va fi următorul lor proiect, o să fiu printre primii cumpărând bilet la premieră.
