Corespondență de la Londra.
Aș minți să zic că m-am dus să văd noul film de animație stop-motion al lui Tim Burton cu așteptări extraordinare. Pe de o parte, pentru că filmele lui Burton din ultima vreme au fost variațiuni neremarcabile pe tema „Johnny Depp acoperit de machiaj ciudat într-un remake al unei povești scrise de altcineva” (Alice în Țara Minunilor, Dark Shadows, etc), ceea ce i-a făcut pe mulți să se întrebe: cariera lui Burton, încotro? Pe de altă parte, pentru că nu întotdeauna extinderea unui scurtmetraj într-un film lung se dovedește o idee bună- pentru „9” al lui Shane Acker, de pildă, nu prea a fost. („Frankenweenie” a fost, inițial, un scurtmetraj cu actori adevărați imaginat și regizat tot de Burton în 1984.) Dar mă bucur că pot să raportez despre „Frankenweenie”, acum, după ce l-am văzut – într-un multiplex londonez, pentru că în România n-a fost încă lansat- că mi-a plăcut, și că răspunsul meu la întrebarea „Burton, încotro?”, dacă m-ar întreba cineva pe mine, ar fi: ” înspre mai multe filme de animație pare a fi o direcție nimerită”.
Sigur, povestea din „Frankenweenie” e și ea vag bazată pe una scrisă de altcineva. Aici, însă, Victor Frankenstein nu e savantul ultraambițios și cam nebun care construiește un monstru din cadavre ca să revoluționeze știința, ca în celebrul roman Frankenstein al lui Mary Shelley. Victor al nostru e doar un băiețel pasionat de experimente științifice care locuiește într-o suburbie liniștită cu familia lui iubitoare și multadoratul cățel Sparky. Când Sparky e ucis într-un accident de mașină, Victor se hotărăște, din dragoste, să-l readucă la viață- și culmea, chiar reușește.
Fără îndoială că animația e mediul cel mai potrivit pentru „Frankenweenie”, unde o mare parte a umorului rezultă pur și simplu din design-ul personajelor, sau al decorurilor, cum ar fi de pildă, un cimitir pentru animale de casă unde cei decedați au monumente funerare suspect de elaborate, simultan sinistre și adorabile (combinație care ar fi o descriere potrivită pentru mare parte din creațiile lui Burton). Indiferent dacă vă place nenea Burton sau nu, cred că nimeni nu poate contesta că are un stil vizual memorabil și care poate fi recunoscut instant ca aparținându-i lui, un lucru cu care nu se pot lăuda multe filme de animație care ies din studiourile mari. Îmi plac foarte mult, de exemplu, filmele studioului Pixar, dar stilul lor e stilul studioului, nu se simte vocea unui cineast anume nicăieri, iar regizorii par a fi mai mult sau mai puțin interschimbabili. Din punctul ăsta de vedere, ce-i al lui Burton, e-al lui și e pus deoparte, și revederea caracteristicelor lui marionete slăbănoage și cu ochii bulbucați a fost ca o reîntâlnire cu un prieten vechi. (Mi-ar fi plăcut totuși ca filmul să nu subscrie enervantului trend de a face totul în 3D, pentru că, în cazul de față, 3D-ul nu adaugă absolut nimic vizionării).
De fapt, într-un fel, „Frankenweenie” pare un soi de dicționar ușor satiric de Burtonisme asamblat chiar de Burton: avem un protagonist singuratic, avem ca decor o suburbie doar aparent idilică, avem o poveste cu o creatură care ar trebui să fie monstruoasă, dar unde simpatia autorului e de partea așa-zisului monstru (vezi și: Mâini-de-Foarfece, Edward), avem o grămadă de referințe nostalgice la filme de groază mai vechi și mai noi și, bineînțeles, referințe la filmele precedente ale lui Burton- de pildă, un personaj care arată exact ca Winona Ryder în „Beetlejuice” are vocea lui Ryder însăși, iar Martin Landau, care a luat un Oscar jucându-l pe Bela Lugosi în „Ed Wood”, îi dă o voce de Bela Lugosi unui profesor de științe care arată ca o caricatură a lui Vincent Price, care la rândul lui a jucat în…trebuie să mă opresc, altfel n-aș mai termina niciodată. Burton știe că am mai văzut toate astea înainte și că ne face plăcere să le revedem- „Frankenweenie” nu e un film pentru copii cât e un film pentru iubitorii de film. Asta nu înseamnă că nu-i bun și pentru copii, doar să fie suficient de mari cât să poată face diferența dintre ficțiune și realitate, ca să nu vă treziți că vor să-și resusciteze și ei hamsterul mort băgându-l în priză. Altminteri, e un film plăcut și exact cât trebuie de lung, care nu se străduiește din cale-afară nici să fie amuzant, nici să fie emoționant, și tocmai de aceea reușește din când în când în ambele direcții. Excepțional, senzațional, deosebit? În nici un caz, dar n-avem nevoie chiar tot timpul de superlative.
Aș mai adăuga că un lucru care îmi place mereu la Burton e atașamentul lui lipsit de cinism față de povești antidefetiste și anti-resemnate. În general, ni se spune că e bine să găsim un lucru la care ne pricepem și să ne ținem de el ca să fim utili societății. Ed Wood, care e filmul meu preferat dintre toate filmele făcute vreodată, ne spune că e OK să ne ținem de ce facem chiar și când suntem total nepricepuți, atâta timp cât asta ne face fericiți. În „Frankenweenie”, Victor Frankenstein primește de la părinții lui slaba consolare că „atunci când cineva moare, se mută în inima ta și rămâne cu tine mereu”. În altă poveste, Vic tor ar fi învățat să accepte adevărul acestei fraze și moartea în general ca un fapt inevitabil și ireversibil și așa mai departe. „Aiurea”, își spune însă Victor. „Orice problemă are o soluție, iar eu o s-o găsesc: prin știință!” Sigur, știința nu poate rezolva orice problemă-încă. Dar dacă n-ar exista oameni care să creadă că se poate, atunci nici o problemă n-ar fi fost rezolvată vreodată, nu?
sursa video: contul YouTube al studioului Walt Disney din Marea Britanie
sursa imagini: contul oficial al filmului Frankenweenie de pe Facebook