Atuul nr 1. al noii productii Illumination Entertainment, „Singuri acasa”, e ca nu se rusineaza ca-i un desen animat. Nu ca ar fi fost cineva in pericol sa confunde alte filme animate cu un documentar de pe Discovery Channel, insa majoritatea studiourilor mainstream par sa se fi inteles asupra unui unic „look” acceptabil pentru animatiile 3D, in timp ce artistii de la Illumination nu ezita sa stilizeze si sa exagereze cat mai mult posibil.
Eroul nostru, un catel pe nume Max, se deplaseaza pe niste picioruse minuscule, in timp ce noul lui colocatar, Duke, e pur si simplu un ghem urias de blana. Vecina lui Max, Chloe, o pisica lacoma si sarcastica, nu-i doar grasuna, ci complet rotunda. Teckelul e mai lunguiet decat orice teckel vazut vreodata; un chihuahua cu ochi bulbucati reuseste cumva sa tina drept un cap imens pe un gat ca o spagheta. E de-ajuns sa arunci un ochi la animalele din filmul asta si te bufneste rasul nitel.
Si nu e vorba doar de design: filmul are o multime de gaguri vizuale reusite. Nu degeaba sunt Minionii produsul cel mai de succes al studiourilor Illumination: sunt usor de desenat, nu vorbesc (cel putin nu in vreo limba pe care s-o intelegem) si se ocupa numai cu tumbe in stilul animatiilor mute de pe vremuri. Cred ca e posibil sa te distrezi de minune chiar daca te uiti la „Singuri acasa” fara sonor.
Problema e ca daca asculti dialogurile trebuie sa urmaresti si povestea, care nu e la fel de reusita precum grafica filmului. Totul suna un pic cam prea cunoscut si peticit din alte filme mai bune: Max se simte amenintat de prezenta unui nou caine in casa lui, la inceput nu se pot suferi, dar, dupa multe peripetii, devin prieteni- adica, practic, aceeasi intriga din „Toy Story”. Personajul negativ e pe cat de malefic, pe atat de dragalas, gaselnita care a devenit deja un cliseu (si iata, ajungem din nou la Toy Story, mai precis la ursuletul roz din Toy Story 3). Mai sunt si niste hingheri pe-acolo- ori, hingheri au cam toate filmele despre caini facute vreodata, animate sau nu.
Alta problema e ca daca stai sa te gandesti prea mult la ce se petrece pe ecran, o iei in directii destul de stranii sau neplacute, iar eu una am obiceiul nefericit de a analiza totul mult prea intens. Avand in vedere ca „aia rai” sunt niste animale care alcatuiesc un fel de Front al Eliberarii in semn de protest impotriva oamenilor care i-au maltratat, ce incearca sa spuna scenariul cu asta? Poate ca nu vrea sa spuna nimic, de fapt, e doar un film pentru copii. Totusi, cand il vad pe Soim cu ochii acoperiti si in lanturi, implorand sa fie eliberat, iar apoi intorcandu-se totusi bucuros la stapanul lui, nu prea stiu cum ar trebui sa reactionez. Spre deosebire de Zootropolis, alta productie recenta cu animale vorbitoare, „Singuri acasa” trebuie mai degraba inghitit pe nemestecate.
Din fericire, oricum nu ramane prea mult timp pentru asemenea reflectii: filmul se misca repede si e amuzant. Pe alocuri, e si putintel emotionant, in special pentru aceia dintre noi care au avut vreodata un animal de companie: prietenia dintre un om si un caine nu poate fi descrisa sau inteleasa decat de cei care o cunosc si o traiesc, sau au trait-o. „Singuri acasa” e o ocazie draguta pentru o seara in oras. Dupa ce va intoarceti de la cinematograf, nu uitati sa va scoateti cainele la o plimbare, si sa-l scarpinati dupa urechi.
