Am tot citit recenzii în care filmul Copii-lupi (în care văduva unui om-lup crește singură cei doi copii cu care a rămas pe cap) e descris drept extrem de bizar, și ca să fiu sinceră nu înțeleg de ce. Poate că așa pare, dacă te concentrezi pe partea cu lupii din propoziție. Și eu am rămas nițeluș cu gura căscată când am văzut-o pentru prima dată pe eroina Hana împreună cu alesul blănos al inimii ei într-un soi de scenă de amor implicită. Dar nu ăsta e centrul de gravitație al filmului, ci copiii, familia, și în general o gamă largă de probleme cu care ne confruntăm și noi, chiar dacă nu trăim într-un univers fantastic precum cel din poveste.
Firul narativ al filmului e destul de simplu: Hana, o studentă extrem de optimistă și mereu zâmbăreață, pune ochii pe un băiat frumos la facultate și nu-l scapă din vedere nici măcar când Făt Frumosul se dovedește a fi un soi de vârcolac. Apoi, după moartea soțului, Hana, la fel de plină de optimism, se mută cu Ame și Yuki, copiii ei neobișnuiți (și jumătate lupi la rândul lor), într-o comunitate de fermieri, unde prin muncă și prin personalitatea ei plăcută reușește să devină în scurt timp foarte simpatizată. Hana e adevărata eroină a poveștii, zic eu- un lucru mai rar întâlnit: de câte filme unde în centrul acțiunii e o mamă singură (care nu-și caută un soț nou!) vă amintiți? Ca să nu mai vorbim că majoritatea poveștilor clasice se termină cu nunta eroilor, care nuntă urmează de obicei unor peripeții unde protagonista a stat pur și simplu și a așteptat să vină un prinț la ea. Nu e cazul Hanei noastre, care face întotdeauna primul pas, o eroină proactivă, deci, care nu se lasă descurajată cu una-cu două.
Mare parte din film e ocupată de eforturile mamei de a-i ajuta pe copiii-lup să se integreze în societatea oamenilor, lucru cu care cred că oricine are un copil mai ieșit din comun (sau care a fost un copil ieșit din comun) poate simpatiza. Desigur, aici dilema e generatoare de multe secvențe comice/drăgălașe construite în jurul puilor de lup și a transformărilor lor în creaturi pufoase adorabile când ți-e lumea mai dragă (oare trebuie duși la veterinar sau la pediatru când se îmbolnăvesc?), dar esența e ușor de înțeles și îmbrățișat: fiecare dintre noi se chinuie să-și găsească locul în lume, iar când ești diferit de cei din jur e cu atât mai greu. Ca să nu mai vorbim de situația în care te afli între două lumi, între două culturi sau, mă rog, în cazul de față, între specii, și ești nevoit să alegi aspectele moștenite de la părinți cu care te identifici cel mai mult, și să te împaci cu cele pe care le detești, dar cu care te-ai pricopsit prin ruleta genetică volens-nolens. Sunt copiii-lupi mai mult lupi sau mai mult oameni? Și la ce trebuie să renunțe ca să se potrivească într-una dintre cele două sfere? Pentru un film cu o premisă fantastic-imposibilă, mesajul e surprinzător de universal.
Cel mai mult mi-a plăcut senzația de calm care domină filmul; avem de-a face cu un conflict la scară mică: nimeni nu se luptă să salveze planeta sau mai știu eu ce eveniment palpitant. Dar e ușor să simpatizezi cu Hana și cu copiii ei ciudați și să te simți parte din familia lor pe parcursul poveștii. Regizorul Mamoru Hosoda a lucrat pentru seriale pline de acțiune țipătoare precum Sailor Moon și Dragon Ball Z, dar aici e mai aproape de atmosfera specifică foștilor lui angajatori de la Studio Ghibli (pentru care a fost cât pe ce să regizeze Castelul Mișcător al lui Howl). Filmul e plin de imagini frumoase, e și amuzant și trist, și în general l-aș recomanda oricui se simte în stare să depășească ciudățenia primelor minute în care o femeie se mărită cu un lup.
Singurul defect care m-a scos nițeluș din poezie a fost designul cam caraghios al copiilor-lupi în starea lor de transformare animalică, probabil pentru că își păstrau coafura omenească, și parțial hainele. Dar presupun că drăgălășenia forțată e o treabă de care cu greu putem scăpa în anime-uri.
