Nu știu dacă v-am mai spus (ba pe cine păcălesc, am spus chiar de mai multe ori), dar îmi place din cale-afară orașul Bristol, așa că m-am bucurat să am iarăși un pretext să mă duc până acolo, iar de data asta pretextul a fost Festivalul de Scurtmetraj Encounters, pe care l-am putut vizita, din păcate, doar într-o excursie de o zi. (Din fericire, organizatorii au oferit reprezentanților presei posibilitatea de a vedea toate filmele din concurs printr-un portal online- dar despre asta vom vorbi altădată).
Ediția 2013 s-a petrecut între 17 și 22 septembrie, iar pentru întreaga zi de vineri, eu m-am aflat la centrul cultural Arnolfini, unde au avut loc proiecțiile de filme animate din festival.
Am ajuns acolo tocmai la timp pentru calupul numărul șapte de scurtmetraje din competiție, adunate sub titlul și tema comună „Schimbări”. Piesa de rezistență a acestei proiecții a fost „Devil in the Room”, regizat de Carla MacKinnon de la Royal College of Art din Marea Britanie, un documentar destul de înspăimântător despre paralizia temporară din timpul somnului, care ar fi putut funcționa la fel de bine drept film de groază. Publicul a fost, pare-se, de aceeași părere, căci MacKinnon a avut parte de cea mai multă atenție la sesiunea de întrebări de după proiecție, unde a dezvăluit că s-a inspirat din propriile experiențe, unele dintre ele recreate în film, și că plănuiește să dezvolte mai departe ideea într-un lungmetraj de o oră. Filmul lui MacKinnon amestecă mai multe procedee de animație, de la pixilation la stop-motion cu marionete, și e informativ și simultan generator de fiori (după ce un expert explică originile fenomenului de paralizie în somn, precum și că halucinațiile care îl însoțesc nu sunt „adevărate”, vocea unuia dintre monștri continuă jucăuș: „Dar ție ți se pare că suntem adevărați, și în fond, asta contează, nu?”) Și mie mi s-a întâmplat să sufăr de paralizie în somn nu o dată, deci nu cred că voi avea chef să invit gândurile anxioase vizionând filmul ăsta încă o dată, dar vouă vă recomand să-l vedeți.
Alte scurtmetraje de care îmi aduc aminte fără să mă uit în program: Harald (Moritz Schneider), povestea foarte simplă și nițeluș vulgară a unui uriaș blând care e obligat de mama lui abuzivă și mult prea ambițioasă să se apuce de lupte libere; „The River’s Lazy Flow” (Joel Vaudreuil), care ar putea fi lejer un trailer pentru un lungmetraj de la Sundance, cu tot cu umorul lui sec și bizar specific filmelor independente nord-americane; „The Kiosk” de Anete Melece, un filmuleț optimist și amuzant despre o femeie supraponderală care rămâne înțepenită în chioșcul ei de ziare.
Anete a fost și ea prezentă la fața locului și a descris ca punct de pornire pentru film propria senzație de „înțepenire” în munca ei creativă, într-un moment în care rămăsese fără idei. În general nu mă înnebunesc după glume cu oameni grași, dar protagonista lui Anete e un personaj destul de bine creionat, și privit cu simpatie de creatoarea ei. În ton cu povestea care se învârte în jurul unui chioșc de ziare, stilul vizual amintește de colaje din hârtie. „Un enfant commode” de Cedric Louis ar fi putut fi o poezie de-ale lui Tim Burton din volumul „Moartea tristă a băiatului-stridie”, pentru că atât povestea (a unui copil care are un sertar în abdomen) cât și grafica erau Tim Burton pe de-a-ntregul. Louis, aflat și el în sală, a recunoscut, de altfel, că Burton e una din sursele lui de inspirație. Câteva dintre celelalte filme aveau ca element comun fauna pădurilor, de pildă „Winter Has Come” (Vasilii Shlychkov), o animație rusească de modă veche cu aspect de broderie.
Cel mai cunoscut nume din acest grup de filme (și, posibil, din întreaga competiție) a fost maestrul elvețian Georges Schwizgebel, al cărui film „Along the way” se vroia o odă către mersul pe jos și filozoful francez Rousseau. Recunosc că nu l-am găsit din cale-afară de remarcabil, poate și pentru că nu sunt, în general, o fană a filmelor lui Schwizgebel- deși îi apreciez stilul experimental din punct de vedere artistic și tehnic, nu mi-au plăcut niciodată cu adevărat.
Că tot vorbeam de animatori elvețieni: Elveția a fost țara invitată a festivalului, așa că m-am hotărât să arunc un ochi la seara de animație elvețiană, al cărei scop declarat era să familiarizeze publicul cu diversitatea filmelor de animație provenite din Țara Cantoanelor și cu tinerele ei talente (așadar, Schwizgebel n-a făcut parte din selecție). Multe dintre scurtmetrajele prezentate se jucau cu stereotipurile asociate Elveției- munți, cabane și păduri, precum și cu granița dintre civilizație și sălbăticie. În filmulețul de deschidere, „Gipfel-Gig” de Lukas Egger, o trupă de muzicanți se răzbună pe managerul antipatic al unui hotel de la munte cu ajutorul unei vaci uriașe; În „Animal Kingdom” (Nils Hedinger), o vulpe se hotărăște să se comporte iarăși ca un animal și își părăsește prietenii amatori de tv și bere, Ratonul și Ursul; „The Bear’s Hand” de Marina Rousset e o fabulă cam deprimantă despre prietenie, un urs drăguț și un băiat fricos.
Deși unele filme tratau teme foarte serioase, cum ar fi demența senilă sau moartea unei persoane dragi, preferințele mele au înclinat spre cele mai jucăușe și optimiste. „Flowerpots” de Rafael Sommerhalder e un filmuleț simplu și isteț, care îi va mulțumi și pe căutătorii de divertisment, și pe admiratorii de virtuozitate artistică.
„Signalis” (Adrian Fluckinger) e povestea drăguță și amuzantă a unei nevăstuici care locuiește și muncește într-un semafor, ceea ce vă rog să mă credeți că nu-i treabă ușoară. Mi-a plăcut și aspectul grotesc-stilizat din „Cable Car” (Claudius Gentinetta, Frank Braun), unde un bătrân călătorește într-o telecabină șubredă, pe care o repară singur cu bandă adezivă, și cum am petrecut o grămadă de vreme pe lângă artiști, designeri și alți oameni creativi, am râs un pic cam prea tare la „De Roni” (Andrea Schneider), portretul unui sconcs ajuns graphic designer hip și cool.
Una peste alta, selecția avea de toate pentru toată lumea, atât în conținut cât și în tehnică, de la pictură pe sticlă la marionete din hârtie sau lemn. Majoritatea filmelor prezentate au câțiva ani vechime și creatorii lor le-au publicat deja online, așa că vă sugerez să le căutați și să le vizionați cu niște ciocolată la îndemână, ca să intrați mai bine în atmosfera elvețiană.
