În România există cel puţin o generaţie care a învăţat italiană urmărind Sailor Moon sau engleza de la desenele animate de la TV. Când am început, în clasa a V-a, să studiez pentru prima dată engleza în şcoală, am învăţat doar cum să scriu cuvintele cu care, în vorbire, jonglam fără probleme.
Franceza am studiat-o încă din clasa a 3-a, cu teste de dictare, învăţat pe derost zeci de poezii despre „Teophile le crocodille”, pritocit timpurile verbelor cu toate excepţiile lor. Ce pot să spun e că la finalul şcolii generale, când am fost într-o excursie la Paris, am preferat să cer informaţii şi să comunic cu francezii în engleză.
În 2011, deputatul Victor Socaciu a propus o iniţiativă legislativă de modificare a Legii audiovizualului, care prevede obligativitatea dublării filmelor străine în limba română, fapt ce a stârnit o dezbatere în spaţiul public. Deşi discuţia s-a referit la filmele care rulează în cinema, nu doar de animaţie, argumentele se aplică şi serialelor de animaţie de televiziune.
Deputatul susţinea că dublajul ar contribui la păstrarea limbii române cât mai curate şi la evitarea contaminării cu barbarisme.
Culmea e că, deşi actorii români ar putea beneficia financiar dar şi ca expunere în urma introducerii dublajului, aceştia au fost printre cei mai aprigi combatanţi ai legii. Victor Rebengiuc a avertizat că dublarea elimină “cel puţin 25% din valoarea artistică şi estetică a unui film” iar Ion Caramitru a evidenţiat că e un privilegiu să asculţi vocile unor mari actori prin intermediul desenelor animate. Criticul Irina Margareta Nistor a adus un alt contraargument: absenţa unei şcoli româneşti a dublajului de film iar în ceea ce priveşte motivele deputatului Victor Socaciu, le-a desfiinţat scurt susţinând că ar trebui să se organizeze “cursuri de alfabetizare”.
Despre cât de importantă e cunoaşterea cel puţin a unei a doua limbi, de circulaţie internaţională, nu e cazul să vorbesc aici. Despre cât de pozitiv e impactul cunoaşterii unei alte limbi în dezvoltarea cognitivă a copiilor, puteţi să citiţi zeci de studii. Şi cred că nu greşesc spunând că animaţia este una dintre cele mai plăcute şi mai la îndemână modalităţi pentru copii dar şi adulţi de a-şi însuşi o limbă rostită de vorbitori nativi, atunci când alternativa de a locui într-o altă ţară nu e accesibilă.
Singurul beneficiu al dublajului TV, în acest moment, pare a fi că reprezintă primul pas spre apariţia unei şcoli a dublajului românesc. Rămâne doar de analizat dacă aceasta e o direcţie care ne interesează.
