Vine un moment în cariera oricărui cineast ale cărui filme precedente conțin castele umblătoare, castele zburătoare, un purcel pilot de avion și o pisică-autobuz, când trebuie să facă ceva cu adevărat neobișnuit: să facă o dramă istorică normală. Și Hayao Miyazaki exact asta a făcut cu mult-așteptatul lui ultim film „The Wind Rises”: o dramă biografică elegantă, subtilă, reținută, despre un om care a existat în viața reală. Sunt prezente atât structura clasică a unei drame de acest fel cât și temele aferente: politică, dragoste, carieră, suferință, dezastre, și așa mai departe. Fără îndoială, avem de-a face cu un film serios, pentru oameni mari, o etichetă pe care nu mulți oameni sunt dispuși s-o asocieze cu un film animat. Singura problemă e că toate ingredientele care făceau filmele lui Miyazaki să fie originale și memorabile lipsesc la apel.
„The Wind Rises” e povestea lui Jiro Horikoshi, designerul avioanelor de luptă Zero, un model care a rămas în memoria colectivă în Vest în special în legătură cu atacurile de la Pearl Harbor. Filmul îl prezintă pe Jiro drept un artist genial absorbit în întregime de pasiunea lui pentru mașini zburătoare minunate, din copilărie până la momentul istoric când avionul Zero e gata și e livrat Marinei Imperiale japoneze. Cea mai mare parte a filmului e dedicată vieții lui Jiro dinainte de al Doilea Război Mondial, mai întâi ca elev și student și apoi ca tânăr angajat al fabricii Mitsubishi, pretutindeni adunând inspirație din forme găsite în natură, visând, gândindu-se la și vorbind despre avioane 24 de ore din 24. Aș zice că e absolut imposibil să vă placă „The Wind Rises” dacă, spre deosebire de mine, nu împărtășiți fascinația lui Jiro (și a lui Miyazaki) pentru avioane. De exemplu, dacă atunci când vă uitați la Aviatorul lui Martin Scorsese vi se pare că ar trebui să fie mai multe secvențe despre OCD sau petreceri la Hollywood și mai puține cu teste de pilotaj, nici „The Wind Rises” nu e pentru dumneavoastră, mai ales că aici nu se întâmplă mai nimic în afară de construit avioane, iar Jiro nu e un personaj prea interesant- singura lui trăsătură de caracter e talentul ca designer de avioane. Sunt incluse, de asemenea, secvențe lungi în care Jiro are conversații imaginare cu idolul său, pionierul aeronautic italian Giovanni Battista Caproni, și, după cum cred că vă puteți imagina, vorbesc tot despre avioane. Există și un fir narativ secundar despre dragostea dintre Jiro și o fată drăguță pe care a cunoscut-o în timpul Marelui Cutremur din Kanto din 1923, dar mai bine să nu vorbim despre asta, căci e doar o poveste standard despre amor cu fete drăguțe și tuberculoase, în stilul romanelor din secolul 19.
Munca lui Jiro a contribuit la efortul de război al Japoniei în cea mai devastatoare confruntare din istoria omenirii de până acum, dar paragraful de mai sus conține cam toate referințele istorice prezente în filmul de 2 ore al lui Miyazaki. Jiro și colegii săi recunosc din când în când că războiul e rău și că tehnologia inovatoare poate fi folosită în scopuri distructive, dar cam atât: noi nu vrem decât să construim lucruri frumoase, spun ei, nu ne interesează ce se întâmplă cu ele mai încolo. Paradoxal, deși „The Wind Rises” e singurul film al lui Miyazaki care se ocupă de personaje istorice reale, tratează războiul cu mult mai puțină maturitate decât războaiele fantastice din filme precum „Nausicaa”. Înțeleg că cineaștii au făcut o alegere deliberată să se concentreze pe evenimentele de dinainte de război, dar dacă ignorăm consecințele istorice ale inovațiilor lui Jiro, atunci el devine un oarecare, și ce sens ar mai avea un film despre el? „The Wind Rises” face rezumatul războiului într-o singură imagine cu rămășițele unor avioane Zero doborâte- e o imagine simbolică, desigur, dar ar putea fi interpretată și drept dovadă că lui Jiro îi pasă mai mult de avioane decât de ființe umane. Alte animeuri despre Al Doilea Război Mondial („Barefoot Gen”, sau „Grave of The Fireflies”, tot de la Studio Ghibli) sunt reușite pentru că se concentrează pe viețile unor civili neimplicați în război, bieți oameni supt vremuri, cum zicea Miron Costin- nu caută vinovați, dar nici scuze. „The Wind Rises” se scuză cam mult.
Din punct de vedere vizual, filmul e minunat, fiecare cadru e desenat și compus cu migală, lucru care se vede cel mai bine în secvențele în care mediul de lucru e folosit la maximum, de exemplu un vis în care Jiro-copil își ia zborul într-un avion cu aripi de pasăre. Cutremurul din Kanto e cea mai de impact secvență, impresionant realizată din toate punctele de vedere, și, împreună cu alte frânturi din viața societății japoneze dinainte de război, mi s-au părut cele mai interesante. Dar în majoritatea timpului, talentele animatorilor sunt irosite pe drame profesionale și personale mărunte ale unor personaje nu tocmai interesante. Ca să fiu sinceră, mi s-a părut un film cam plicticos, și nu credeam că o să spun asta vreodată despre o creație Miyazaki. Poate e din cauză că am avut așteptări prea mari, și că am așteptat atât de mult să-l văd (și sigur că e, chiar și-așa, mai bun decât orice animație făcută de un studio american în același an), dar dacă am ajuns să mă uit la ceas dorindu-mi să se termine filmul mai repede, ceva e în neregulă. Mi-am dorit foarte mult să-mi placă la nebunie „The Wind Rises”… dar nu.
A doua zi am revăzut „Porco Rosso” ca să-mi reamintesc de ce mi-s dragi Miyazaki și mașinile lui zburătoare.
