Sergiu Bălţătescu a primit Premiul „Dimitrie Gusti“ al Academiei Române pentru lucrarea sa Fericirea în contextul social al tranziţiei postcomuniste din România. Determinări sociale şi strategii individuale. Este redactor-șef al revistei Sociologie Românească. Sergiu Bălţătescu consideră că orice carte de sociologie a culturii contemporane tratează şi teme de animaţie. Dar, ca în multe domenii, nu se scrie îndeajuns şi nici nu se cunoaşte îndeajuns ce se scrie. Sergiu Bălţătescu crede că ar fi interesant, din punctul acesta de vedere, de alcătuit o bibliotecă cu scrieri sociologice despre animaţie.
De ce credeţi că este o inflație de filme cu supereroi inspirate din revistele de benzi desenate? Conform statisticilor americane, în sălile de cinema predomină filmele cu supereroi, precum Spiderman, Batman, Thor, Iron Man, X man etc. Astfel de producții cinematografice sînt ajutate de tehnologii noi: IMAX, 3D stereoscopic etc.
Trebuie să pornim de la constatarea că benzile desenate sînt la origine un fenomen american, care a prins în primul rînd la tineri. Supereroul este „vedeta“ ideală pentru tineri: el servește nevoii de identitate a acestora, le oferă un model. În același timp, supereroul are multe slăbiciuni și probleme omenești, iar tinerii se pot ușor identifica cu el. Totuși, el este și altfel: are puteri pe care tinerii și le pot dori pentru a-și face un drum în viață, pentru a căpăta un status dorit. Viața supereroului are un sens pozitiv: acela de a lupta cu nedreptățile din jur, de a aduce binele pe pămînt, ceea ce îl face foarte dezirabil. De aici și pînă la film este, desigur, un pas. Filmele combină povestea eroică cu atracția reprezentată de efectele speciale.
Credeţi că există o explicație sociologică?
Sînt o mulțime de explicații, nu numai sociologice, ci și psihologice, politice și chiar mitologice. Dacă începem cu ultima, vom vedea că supereroii sînt (la fel ca și eroii din westernuri) personaje mitologice în varianta modernă: la fel ca şi eroii vechilor greci, aduc focul pe pămînt, civilizează luptîndu-se cu forțele răului. Dar, spre deosebire de cei din westernuri, supereroii sînt adaptați vieții urbane. De exemplu, modul cum își negociază identitatea, între o parte publică (Superman) și una intimă (Clark Kent). Aici intervine sociologul remarcînd că supereroul reflectă condiţia locuitorului oraşelor moderne, supus unor constrîngeri specifice societății industriale și multiculturale. De exemplu, nu au o religie anume, tocmai pentru că se adresează omului aglomerațiilor urbane. În același timp, comicsurile cu supereroi au pornit ca o critică socială, un răspuns la adresa corupției și incapacității administrației de a lupta cu crima izolată sau cu cea organizată.
Personajul cu care luptă (eroul negativ) este schițat în caracteristici destul de stereotipice: lacom și fără opreliști. În privința asta, și poveștile cu supereroi sînt fabule morale: ne arată ce e bine și ce e rău. Superman, de pildă, nu stă pe gînduri: el știe pur și simplu ce e bine și ce e rău. De ce? Pentru că este o proiecție a atitudinilor morale ale societății.
Într-o perioadă de criză, omul caută „salvatorii“ la cinema? Cînd ești dezamăgit de liderii societății din care faci parte, evadezi într-un univers cu supereroi? Actualele producții cinematografice cu efecte vizuale (animații complexe) sînt adevarate „droguri“ sociale?
Sigur că produsele de genul acesta sînt escapiste (de la escape = a evada). Visarea este o activitate pe deplin sănătoasă din punct de vedere psihic și social. Ea generează creativitate. Evadarea însă… Robert Merton o include în tipologia tipurilor de adaptare la mediul social. Totuși, evadarea nu este o soluție pe termen lung. Societatea nu poate fi guvernată democratic fără implicarea cetățenilor. Putem evada, firește, dar să nu ne înșelăm asupra caracterului eliberator al escapismului: pentru că aceste povești sînt produse comerciale, ele ne fac să evadăm în universul controlat de cei care le produc. Ca personajele din Matrix (cu excepția supereroului Neo…).
Copiii trebuie învățați că violența nu este un mod legitim de a rezolva problemele.
Desenele animate difuzate de posturile tv sînt violente? Producțiile noi de pe Disney Channel, Disney Junior, Cartoon Network, Minimax și Cartoonito pot schimba/influența evoluția unui copil? Actualele filme de animație (mai mult computerizate, cu dialoguri apropiate de generația nouă) pot influența în rău generația tînără?
Că avem multă violență în desenele animate este un lucru cert. Analizele vechi, pornind din anii ’70, ale sociologului Georg Gerbner și ale colaboratorilor săi, arată că în 90% din desenele animate pentru copii există scene violente, în vreme ce în celelalte programe, procentul este de numai 70%. Desenele animate clasice de tip Tom și Jerry sau Looney Toons își bazează acțiunea pe violență de tot felul. Se pare că ele prezintă cele mai mari riscuri de a influenţa comportamentul copiilor, întrucît au personaje antropomorfizate și stimulează imitația. Există studii mai noi, îndeosebi ale psihologului Douglas Gentile, care arată că și programele de factură recentă, realizate pe computer, precum seria Pokemon, conțin o mare cantitate de scene violente. Influența negativă a acestor producții este, desigur, ponderată de faptul că actele de violență au loc în moduri și în contexte nerealiste și umoristice, ceea ce îl face pe copil și pe adolescent să le înțeleagă ca fiind doar surse de umor și distracție. Rămîne totuși, insistă sociologii, sugestia că agresivitatea este un mod de rezolvare a problemelor în viața de zi cu zi. Să nu credem însă că doar violența fizică din desene animate este nocivă: producţiile pentru fete precum My Little Pony sau Barbie le învaţă pe acestea tehnici de victimizare verbală şi relaţională…
Care este responsabilitatea părinţilor?
Producțiile violente de care vorbești nu sînt singurele violențe la care sînt expuși copiii. Și bătrînul Tom și Jerry conţinea o cantitate imensă de scene cu loviri, explozii ș.a.m.d. Problema e contextul în care sînt prezentate. În cazul lui Tom și Jerry, contextul e pur ludic, dar în multe filme, inclusiv de animație, violența e prezentată ca fiind justificată. Aici pot interveni părinții, mediind mesajul pentru a-l face mai potrivit cu valorile pe care vor să le transmită.
Un copil violent – cu comportamente violente – în ce măsură este influențat de filme și în ce măsură de nepăsarea părinților?
Trebuie făcută o cenzură – de către părinți – a filmelor de animație?
Animaţia stimulează imaginaţia şi visarea.
În străinătate se studiază animația la cursurile de sociolgia culturii? Unde? Și ce se studiază? Există lucrări științifice despre sociologia animației? Ce încearcă să afle sociologia cînd vine vorba despre această artă cinematografică?
Influenţa violenţei din mass-media se studiază în multe universităţi, la cursurile de comunicare şi la cele de psihosociologia şi dezvoltarea copiilor. Practic, orice curs de sociologia culturii contemporane include cel puţin o referinţă la desenele animate, dar referinţe la desenele animate apar şi în cursuri de sociologia genului, de exemplu. Schema de cercetare este multiplă. În primul rînd, se porneşte de la constatarea că producţiile culturale contemporane sînt, de fapt, proiecţia societăţii. De exemplu, studiile arată că, în desenele animate din anii ’70, personajele de sex feminin sînt descrise în mod stereotip: sînt atrăgătoare, au un număr limitat de profesii, se îndrăgostesc la prima vedere, trebuie salvate de supereroi. Aceasta, împreună cu faptul că eroii de sex masculin sînt de pînă la cinci ori mai numeroşi, reflectă o imagine subordonată a femeii în societate. Comparativ, în anii ’90, diferenţele se mai reduc, apar eroine feminine (Thompson şi Zerbinos, „Gender roles in animated cartoons: Has the picture changed in 20 years?“, în Sex Roles, nr. 32/1995).
În 20 de ani, imaginea femeii s-a schimbat. Cea de-a doua parte a analizelor sociologiei culturii se bazează pe constatarea că valorile, etichetele, stereotipurile din producțiile culturale influențează, la rîndul lor, modul în care gîndim. Cultura este vehiculul prin care se reconfirmă viziunea noastră asupra problemelor societăţii, asupra diviziunilor din societate şi asupra modului lor de rezolvare. De exemplu, în anii ’90, au apărut, în desenele animate, temele legate de problemele ecologice globale. Acestea, se crede, pot influenţa pozitiv conştiinţa ecologică încă din copilărie. Rămîn, desigur, întrebări fundamentale: cine construieşte toate aceste mesaje? Reflectă aceste mesaje, în mod egal, curentele de opinie contemporane? Există cineva care dirijează ceea ce pătrunde în media? Asistăm pe terenul mass-media la o luptă între forţe opuse, ireconciliabile? Sînt numai cîteva exemple de întrebări care cer un răspuns.
Conform unui studiu american, cele mai vizionate filme sînt cele de animație. Credeţi că există o explicație a acestui fenomen? De la începerea crizei economice, au apărut multe filme de animație și producții live action (filme cu actori) cu animații și efecte vizuale. De asemenea, s-au înființat multe studiouri de animație.
Dacă începem cu ultimele întrebări, societatea evoluează în ciuda (dacă nu chiar din cauza) crizelor. Aşa a făcut-o dintotdeauna. Şi mixul dintre filmele cu actori şi cele de animaţie se va accentua pînă cînd – la limită – vom avea posibilitatea să reînviem pe calculator orice actor din istorie (recreîndu-i, într-un sistem de inteligenţă artificială, personalitatea şi sintetizîndu-i la perfecţiune imaginea, vocea şi comportamentul). Pînă atunci, de ce animaţia? Nu e nevoie să răspund eu: o face Nina Paley, o cunoscută creatoare de gen. Pentru că animaţia este mai abstractă, dă mai puţine detalii şi de aceea are mai mult sens. Ea stimulează imaginaţia şi visarea (http://www.michaelspornanimation.com/ splog/?p=1528). Sînt motive suficiente ca să (mai) credem în viitorul imaginaţiei.
Interviul a fost publicat in Observator cultural
