Prestigiosul CENTRU POMPIDOU – MUZEUL NAȚIONAL DE ARTĂ MODERNĂ din Paris – oferă publicului român acces la impresionanta sa COLECȚIE DE FILM, prin programul special prezentat la Festivalul Internațional de Film Experimental București BIEFF 2012. Câteva dintre cele mai importante capodopere cinematografice ale avangardei suprarealiste, filme ce influențează practicile vizuale experimentale până astăzi, vin la BIEFF într-o prezentare unică.
CENTRUL POMPIDOU este unul dintre cele mai importante muzee de artă modernă din lume și deține una dintre cele mai impresionante COLECȚII DE FILM: peste 1300 de filme, ce acoperă mai mult de un secol de cinema și artă vizuală, începând cu Voyage dans la lune de Georges Méliès (1902) până în prezent, reflectând practici cinematografice experimentale dezvoltate în afara cinema-ului mainstream. CENTRUL POMPIDOU se alătură astfel demersului educațional al BIEFF, oferind publicului bucureștean o incursiune inedită în universul oniric, plin de umor și surprinzător de actual al avangardei suprarealiste, prin programul special realizat de curatorul colecției, Philippe-Alain Michaud.
Programul special va fi reprezentat la București de domnul Jonathan Pouthier, responsabil de programele de cinema ale CENTRULUI POMPIDOU, invitat în dublă ipostază, fiind de asemenea membru al juriului BIEFF 2012. Colaborarea BIEFF cu CENTRUL POMPIDOU este posibilă datorita sprijinului generos oferit de Institutul Francez, UNIFRANCE și Institutul GOETHE.
UN CHIEN ANDALOU (AN ANDALUSIAN DOG) este unul dintre cele mai importante documente artistice ale anilor ’20 și probabil cel mai cunoscut film suprarealist. Rezultat al colaborării lui Luis Buñuel, care urma să devină unul dintre cei mai mai importanți cineaști ai anilor ’60-’70, cu Salvador Dalí, filmul are ca sursă de inspirație visele celor celor doi autori. O explorare a subconștientului uman, filmul este o seducătoare mostră a predilecției suprarealiste pentru irațional, oniric și intuiție, în defavoarea rațiunii și a logicii.
LA COQUILLE ET LE CLERGYMAN (THE SEASHELL AND THE CLERGYMAN), cu un scenariu de Antonin Artaud, este o captivantă și macabră explorare a erotismului și violenței reprimate, ce descrie trăirile unui preot îndrăgostit de soția unui general. Filmul regizoarei Germaine Dulac prezintă visele stranii și terifiante ale personajului, folosindu-se de mișcări de cameră dramatice și de unghiuri de filmare inedite pentru a exprima, în acord cu teoriile freudiene, frustrările și fanteziile sexuale ale tânărului preot. Considerat revoltător la data apariției, LA COQUILLE ET LE CLERGYMAN este încă un exemplu al curajului suprarealiștilor de a nega convențiile și a lupta contra conformismului.
În GHOSTS BEFORE BREAKFAST (VORMITTAGSSPUK), pălării zboară, cești de ceai se umplu de la sine, bărbații au bărbi care apar și dispar ca prin farmec – universul devine straniu, văzut prin ochiul fanteziei suprarealiste. Astfel, filmul suprarealist se întâlnește cu încercările cinema-ului primitiv (George Méliès, Segundo de Chomon) în fascinația față de puterea miraculoasa a camerei de filmat de a transcede realitatea, de a o transfigura, oferind o perspectivă neașteptată asupra lumii. Tocmai această dimensiune transgresivă capătă, în filmul artistului Hans Richter, o dimensiune politică anarhistă: revolta obiectelor împotriva ordinii sociale burgheze devine un elogiu al dezordinii și al imaginației. Acest subtext subversiv al GHOSTS BEFORE BREAKFAST nu a scăpat cenzurii naziste, care a interzis filmul, declarându-l „artă degenerată”.
Inspirat de un poem de Robert Desnos, L’ETOILE DE MER (THE STARFISH) este cel mai pur exemplu de adaptare cinematografică suprarealistă. O experiență mai curând senzorială și emoțională, filmul celebrului artist Man Ray e un poem vizual despre dorință și pierderea iubirii, construit pe bază de asocieri libere și imagini simbolice. Acțiunile protagoniștilor sunt prezentate in cadre deformate, granulate și mereu surprinzătoare – fiind aplicate variate filtre pe obiectiv, ce fac imaginile să pară privite printr-o sticlă groasă. Astfel filmul pășește alternativ între cele două planuri: cel real și cel al imaginației, poezia cuvintelor devenind poezia camerei de filmat.