Explorând pagina oficială a faimoaselor Premii César, acordate anual de către francezi, am descoperit un lucru puţin ciudat: prezenţa filmului de animaţie, care din 2011 are o secţiune specială, pe care şi-o merită, în contextul în care se produce destul de mult. Singura neplăcere poate fi alăturarea scurtmetrajelor şi lungmetrajelor, fără o distincţie între acestea. Deşi, un scurtmetraj poate să spună la fel de multe ca un lungmetraj şi chiar la fel de bine, consider că demarcaţia făcută în cadrul premiilor similare – Oscar (Cel mai bun scurtmetraj de animaţie şi Cel mai bun lungmetraj de animaţie) este, totuşi, necesară, pentru a acorda „micilor animaţii” o şansă în plus la marele premiu.
Haideţi să vedem, mai întâi, care este povestea acestor premii César.
Academia de Artă şi Tehnică Cinematografică (L’Académie des Arts et Techniques du Cinéma), creată în 1974, la iniţiativa producătorului Georges Cravenne (1914-2009), este instituţia care organizează, în Franţa, Premiile César, echivalentul Oscarurilor pe teritoriul francez, dedicate filmelor şi realizatorilor acestora. Membrii Academiei sunt profesionişti din industria cinematografică, împărţiţi în 11 colegii, în funcţie de specializare, cărora li se alătură personalităţi din domeniu. Academia nu beneficiază de subvenţie publică, resursele sale fiind limitate la cotizaţiile anuale, cesiunea dreptului de autor, sponsorizări şi vânzarea de spaţiu publicitar în cadrul publicaţiilor acesteia.
În fiecare an, Academia recompensează cele mai remarcabile filme, precum şi pe cei care au adus o contribuţie importantă în realizarea acestora. În acest scop, în primul trimestru al fiecărui an se organizează o ceremonie publică în cadrul căreia se decernează trofeele intitulate „César”, numele venind de la creatorul acestora: sculptorul César Baldaccini (1921-1998).
Prima ceremonie, prezidată de Jean Gabin, a avut loc în anul 1976. Iniţial se acordau 13 premii, numărul acestora fluctuând de-a lungul timpului, datorită eliminării unor secţiuni sau chiar a creării unora noi.
Dar să vedem care a fost prezenţa filmului de animaţie în cadrul acestor ceremonii.
Filmul de animaţie a fost prezent încă de la prima ediţie, în cadrul secţiunii dedicate scurtmetrajului de animaţie, care este desfinţată în 1987. În anul următor animaţia se regăseşte în cadrul secţiunii largi a scurtmetrajului, până în 1991. Începând cu anul 2011 filmul de animaţie revine în palmaresul premiilor César, cu o secţiune special dedicată: Cel mai bun film de animaţie, care reuneşte atât scurtmetrajele, cât şi lungmetrajele. Vom remarca în cele ce urmează o predilecţie a francezilor către animaţia tradiţională, care prezintă acea sensibilitate specifică desenului. Nu este nevoie de efecte 3D pentru a spune o poveste, căci uneori simplu înseamnă mai bine şi mai bun şi în cazul animaţiei 2D se poate observa mai bine talentul animatorului.
Haideţi să vedem care au fost animaţiile apreciate la premiile César. Deşi din 2011 avem o secţiune dedicată acesteia, animaţia a fost prezentă şi în cadrul altor secţiuni. Astfel, amintesc „Spirited Away” (Sen to Chihiro no Kamikakushi, 2001, R: Hayao Miyazaki), aventura fantastică a unei fetiţe de 10 ani, care învaţă să supravieţuiască într-un oraş condus de vrăjitoare, spirite şi monştri, pentru a-şi salva părinţii de la blestemul căzut asupra lor, film nominalizat, în 2003, în cadrul secţiunii Cel mai bun film străin.
În 2008 câştigă premiul pentru Cel mai bun debut şi Cea mai bună adaptare filmul „Persepolis” (2007, R: Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud), controversata istorie autobiografică a unei fete aflată în curs de maturizare, cu dorinţa de emancipare, nu atât a femeilor din ţara sa, cât a oamenilor, în general, o poveste desenată într-un stil grafic alb-negru, transpusă pe fundalul revoluţiei islamice.
În 2009 premiul pentru Cel mai bun film străin este acordat filmului „Waltz with Bashir” (2008, R: Ari Folman), un documentar animat în care istoria personală a regizorului se confundă cu istoria războiului libanez din 1982 în imagini de coşmar şi amintiri rememorate.
În cadrul secţiunii Cel mai bun film de animaţie, în anul 2011 premiul a revenit filmului „L’Illusioniste” (2010, R: Sylvain Chomet), realizat după un scenariu scris în anii ’50 de nimeni altul decât Jacques Tati, reprezentat în cadrul filmului în chipul magicianului îmbătrânit şi „învechit”. Filmul are ca subiect principal trecerea iremediabilă a timpului, ilustrând istoria a două destine care se intersectează: bătrânul magician şi o tânără naivă care se ataşează de acesta şi pe care decide să nu-l mai părăsească – o poveste care ar putea să amintească de „Limelight” (1952) al lui Charlie Chaplin. Alţi nominalizaţi au fost: „Arthur et la guerre des deux mondes” (2010, R: Luc Besson), “Une vie de chat” (2010, R: Jean-Loup Felicioli şi Alain Gagnol) şi două scurtmetraje: „L’homme à la Gordini” (2009, R: Jean-Christophe Lie, 10 min) şi „Logorama” (2009, R: François Alaux, Hervé de Crécy şi Ludovic Houplain, 16 min).
„Le chat du rabbin” (2011, R: Antoine Delesvaux şi Joann Sfar) este desemnat câştigător în anul 2012, acesta fiind nominalizat alături de „Le tableau” (2011, R: Jean-François Laguionie), „Un monstre à Paris” (2011, R: Bibo Bergeron) şi două scurtmetraje: „Le cirque” (2010, R: Nicolas Brault, 7 min) şi „La queue de la souris” (2008, R: Benjamin Renner, 4 min). Pisica rabinului Sfar nu este una ca oricare alta, întrucât în urma unor întâmplări nefericite primeşte darul vorbirii, ştie să citească, este critică la adresa învăţăturilor rabinului, uneori pe bună dreptate, şi din dragoste pentru stăpâna sa doreşte să se convertească la iudaism, încercând să convingă rabinul să-i organizeze un Bar Mitzvah. Personajele principale sunt prinse într-o aventură fantastică în căutarea unui Ierusalim imaginar. Creatorii filmului au avut ca bază de inspiraţie animaţia şi live cinema, cu o atentă privire asupra realităţii, fără a atribui gesturi exagerate personajelor. De asemenea, rezultatul este o combinaţie între tehnologia clasică a reliefului şi metoda cea mai clasică de realizare a decorului – desenul în peniţă, folosind tehnica 3D strict pentru punerea în scenă. Fie că îţi plac sau nu pisicile, sigur o vei îndrăgi pe bizara şi obsesiva pisică a rabinului.
Cel mai recent premiat la César este „Ernest et Célestine” (2012, R: Benjamin Renner, Stéphane Aubier şi Vincent Patar, scenariu Daniel Pennac), selectat dintre filme precum: „Kirikou et les hommes et les femmes” (2012, R: Michel Ocelot), „Zarafa” (2012, R: Rémi Bezançon şi Jean-Christophe Lie) şi două scurtmetraje: „Edmond était un âne” (2012, R: Franck Dion) şi „Oh Willy…” (2012, R: Emma De Swaef şi Marc Roels). Filmul „Ernest et Célestine”este inspirat de seria de cărţi pentru copii creată de Gabrielle Vincent şi regizat de foarte tânărul Benjamin Renner, care în 2007 a realizat scurtmetrajul „La queue de la souris”, ca lucrare de final de studii, din 2008 începând lucrul pentru acest film, premiat cu un César binemeritat. Renner a reuşit să transmită privitorului emoţii şi sentimente, prin intermediul unui desen minimalist, epurat, sugerând mişcarea printr-o animaţie subtilă. Parcă desprinse dintr-o carte de poveşti, cele două personaje prind viaţă sub ochii tăi şi te fac părtaş la aventura rezultată din întâlnirea a două lumi total diferite. Un film realizat cu mult suflet, care merită toată atenţia.
