Te-ai întrebat vreodată de ce un pictor îşi lasă tabloul neterminat? Este oare datorită faptului că s-a plictisit de acesta şi a început un nou proiect, mai interesant? Sau poate aşa credea el că arată cel mai bine?
Fascinaţia pentru non-finito [it. neterminat] – acesta fiind termenul oficial de etichetare a lucrărilor neterminate – îşi găseşte începutul în perioada Renaşterii, mişcare culturală care a cuprins perioada secolelor XIV – XVII, începând cu Italia. Se pare că sculptorul Donatello avea obiceiul de a realiza anumite lucrări sculptând doar o parte a blocului de piatră, restul fiind lăsat nefinisat, creând impresia că personajul este prins în piatră. Astfel, a numit tehnica sa „non-finito”. Chiar şi marii maeştri precum Michelangelo sau Leonardo obişnuiau să folosească această tehnică. Dar care era scopul?
Motivele puteau fi multiple: schimbarea peisajului, moartea neaşteptată a personajului reprezentat sau chiar a artistului, probleme financiare sau a fost alegerea artistului pentru a adăuga un plus de dramatism sau pur şi simplu pentru schimbarea stării generale pe care o creează lucrarea. Bineînţeles că acest non-finito nu este prezent doar în pictură sau sculptură, ci şi în arhitectură – care a fost influenţată mai mult de climatul economic sau de schimbările politice ale unei ţări, în literatură, muzică şi chiar film, cauza fiind mai degrabă datorată trecerii timpului. Mai mult, lucrările neterminate ne oferă ocazia de a analiza procesul creator al artistului, de la schiţa de idee la materialul finit.
Jean-François Laguionie, după „L’île de Black Mór” (2004), revine pe marile ecrane cu „Le Tableau” (2011), un film despre viaţa dintr-un tablou nefinisat. Un castel, grădini înflorite, o pădure ameninţătoare sunt imaginile pe care pictorul le-a lăsat neterminate. În acest context trăiesc 3 tipuri de personaje: Toupins (fr. tout peints = terminate), Pafinis (fr. pas finis = neterminate/terminate parţial) şi Reufs (eng. roughs = crochiuri/schiţe). Datorită faptului că sunt personaje terminate, Toupins preiau puterea, îi alungă pe Pafinis din castel şi-i supun pe Reufs. Convinşi de faptul că doar pictorul poate să readucă armonia prin terminarea tabloului început, în umbra relaţiei de dragoste dintre Ramo, un Toupin, şi Claire, o Pafini, câte un reprezentant al fiecărei clase sociale pornesc în căutarea creatorului. Am spus „clase sociale” pentru că datorită diferenţelor de culoare şi tratare, fiecare şi-a creat propria lume: castelul, unde trăiesc Toupins, superiori, despotici, ridicoli chiar, fiind cei care iau deciziile pentru ceilalţi; grădinile, unde locuiesc Pafinis, care par plini de libertate şi spontaneitate, dar cărora le lipsesc câteva pete de culoare, fiind excluşi din lumea mondenă a Toupins-ilor; şi lumea acelor Reufs, care nu este niciunde, aceştia fiind doar schiţe fragile, conturate sumar, care pot trece nevăzute cu mare uşurinţă, personaje care se exprimă destul de greu, într-un limbaj uneori neclar şi bâlbâit.
Scenariul scris de Anik Le Ray confruntă personajele pictate, ieşite din tablou, cu un univers „real”, atelierul pictorului, descoperind alte lumi închise în rama unor tablouri: o imagine de război, în care singurul lucru care contează este dacă eşti roşu sau verde, dacă aparţii unei tabere sau celeilalte, şi imaginea unei Veneţii în plină sărbătoare, cu multiplele sale măşti.
Din punct de vedere artistic, principala sursă de inspiraţie folosită a fost fauvismul – mişcare apărută în Franţa începutului de secol XX, care presupunea o tratare spontană a subiectului reprezentat în tablou, prin folosirea curajoasă a unor culori strălucitoare, pure, vibrante, aplicate direct din tub (fără a fi amestecate). Acesta este motivul pentru care personajele şi obiectele sunt viu colorate, nerespectând culoarea pe care acestea o au în realitate, întrucât este o redare cât se poate de subiectivă, strâns legată de starea de spirit a creatorului. Nu este de mirare că Pafinis şi, mai ales, Reufs îşi doresc şi ei să fie coloraţi şi se simt abandonaţi, astfel că găsirea pictorului devine cea mai importantă misiune a lor, până atunci când se decid să rezolve singuri această situaţie. Întreaga aventură este, de fapt, parcursul fiecăruia către cunoaştere şi descoperire a sinelui.
Pictorul, însă, nu i-a abandonat, ci le-a oferit esenţialul, considerând că un simplu desen poate fi mai frumos decât o pictură elaborată, astfel că întreaga ierarhie stabilită ar fi trebuit, poate, să fie cu totul inversată. Uneori uităm că deţinem tot ceea ce avem nevoie penru a ne îndeplini destinul, precum şi libertatea de a ne alege propria realitate. În ceea ce priveşte cunoaşterea, nu există limite, şi sunt puţini aceia care îndrăznesc să meargă mai departe decât cred că este posibil, dincolo de pădurea ameninţătoare.
