de Maria Cârstian
Astrele au nevoie de gardieni să se înalțe pe cer asemenea unor baloane pe ață. Mune e noul gardian al lunii și viselor, un faun albastru și stângaci, o combinație între un Stitch și un Avatar viețuind printre ciuperci fosforescente.
Lumea e guvernată pe jumătate de lună, pe jumătate de soare, iar la mijloc stă graniță o fâșie sângerie, lumea apusului și a răsăritului. Nu e populată de fauni nocturni, nici de creaturi-stânci-solare, ci de lumânări – ființe ale unei lumi de mijloc, ele îngheață în întuneric și se topesc la soare, există doar într-o stare de echilibru. Nu e de mirare atunci că o lumânare, figura feminină a filmului, e liantul dintre doi protagoniști incompatibili, Mune, timidul-stângaci-viitor-erou, și Sohon, Johnny Bravo-ul din stâncă, gardieni ce trebuie să lucreze împreună pentru salvarea astrelor.
Povestea în sine nu aduce nimic nou (soarele și luna cooperează pentru restabilirea armoniei), așa cum nici personajele nu-și depășeșc neapărat tipologiile. Fata-lumânare, de pildă, nu-și iese din rolul independentei citite și sexi, gravitând grațios dimprejurul masculilor în întrecerea lor patriarhală și atât. Întrecerea asta rezultă însă într-o aventură antrenantă, un action-fantasy-coming-of-age presărat cu momente comice și animăluțe pufoase, un film fun to watch, nu profund în substraturi, dar care îmbie la explorarea unei lumi frumos modelate-n CGI.
Mune, le gardien de la lune arată ca o variantă franceză a Pixar, își construiește atent la texturi și detalii o lume aparte – într-adevăr având la bază un scenariu răs-convențional, promovând o serie întreagă de valori universal valabile pe o rețetă narativă răs-bătătorită, dar cu toate astea depășind așteptările. Să-l numești un film convențional nu e greșit, nu e însă și suficient. Stă bine de tot la capitolul imaginării unei lumi organice, pline și echilibrate, unde povestea previzibilă crește o carne atractiv-strălucitoare pe oase prin intermediul coloanei sonore și a tehnicii animației, ele însele părți integrante ale cosmosului creat.
Mune creează un numitor comun între mai multe tradiții de animație, de la Disney la Miyazaki. Designul e diversificat, cu treceri fluide și justificate din CGI în 2D digital, de la linii curbe la linii frânte, contribuind la construcția unui univers dual echilibrat. Apelând inclusiv la influențe mitologice, animația din Mune ajunge să nască creaturi de o stranietate copleșitoare. Templul lunii, de pildă, o înfățișare întunecată cât un munte, cu cap de pterodactil și corp de dromader, pășește maiestuos cu picioarele subțiri ale elefanților lui Dali. Abracadabrant, susținut pe muzică de flaut și harpă, la granița dintre frumusețe și bizarerie. Întrucât muzica parafrazează doar atât cât e nevoie când te adresezi inclusiv grupelor mici de vârstă. În rest, e compusă cu mult cap și contribuie la desenarea lumii fantastice aproape la fel de mult ca CGI-ul propriu-zis. Structurată pe nuanțe, rareori imprimă stări pure, ci combinații, crescând sezația de entropie, de incert. Dar e un incert cumva feeric, plăcut ca liniile curbe folosite de Disney. E mereu o graniță acolo, și un echilibru pe toate nivelurile, ce face filmul să se închege și să funcționeze organic.
